Nu am ajuns încă?

Spuneam că noi fugim de muson? Da, încercăm, dar trebuie să mai spunem că am făcut şi o excepţie de la regulă şi ne-am aruncat direct în gura lui pentru următoarele 10 zile.

Krabi, Phuket, Phi Phi se găsesc toate pe coasta Andaman, care este bătută de musonul de sud-vest din Mai până în Octombie. Ne-am asumat riscul de a prinde mai multe zile cu ploaie pentru ca nu vom mai reveni în zona aceasta a Thailandei. Extrem de popularele Maya Bay din filmul Plaja cu DiCaprio şi James Bond island (ascunzătoarea lui Scaramanga din „Omul cu pistolul de aur”) se găsesc aici şi deşi fluxul continuu de turişti le-a mai ştirbit din farmec, parcă am vrea şi noi să le vedem.

Oricum, până la Maya Bay mai este, şi cred că merită să povestim şi cum am ajuns pe coasta Andaman şi primele zile aici.

Adi a vrut neapărat să luăm autobuzul până în Krabi, în speranţa că va fi unul clasic: colorat, cu locuri incomode şi fără aer condiţionat. Doar că până să suim în autobuz trebuia să ajungem la autogară, lucru care s-a dovedit a fi o aventură în sine.

Am rugat-o pe domnişoara de la recepţie să ne ajute cu un taxi. „10 minutes” Cele zece minute au ajuns să fie treizeci şi nici urmă de maşină. Am luat rucsacii în spate şi am pornit în căutarea unui songathaew, cu gândul să îl momim pe şofer cu 50 BTH să iasă de pe traseu şi să ne ducă la autogară. Nu ne-a mers, ne-a îndrumat spre gară unde urma să găsim ce vroiam (ce a înteles el că vrem…). În dreptul gării o altă şoferiţă s-a oprit să ne îndrume şi cu un zâmbet larg a spus că ne duce. Primii 50m au fost în direcţia bună, cea a autogării mult râvnite, ochii ne zâmbeau.

Doar că imediat după aceea a cotit pe o straduţă şi ne-am întristat subit. Ne-a lăsat într-o piaţetă plină de songathaew, microbuze şi şoferii lor răsfiraţi pe la cafele. „Here. Krabi” şi ne arată o gheretă pe post de agenţie. Adi refuză ca un copil încăpăţânat să mergem cu microbuzul. Încercăm să comunicăm cu oamenii din jur, facem ochi mari şi gesticulăm: „Big bus! No minibus! Bus station. Sathani rot meeeh.” Şi ei gesticulează la fel: „Here bus station”.

Eu abandonez, Adi preia iniţiativa şi atacă un grup de şoferi cu ghidul în mână hotărât să le arate poză cu Big Bus. Se întoarce victorios, unul din şoferi ne duce… pentru 150 BTH :).

Ajungem în autogară, cu 15 minute înainte de plecarea autobuzului, sau mai bine spus când ar fi trebuit să plece. Întreb la informaţii la ce peron e busul pentru Krabi. Domnişoara ne îndrumă şi aruncă cu un 10:20 după noi. „Cum 10:20? Nu la 09:15 trebuie să fie?” „Nu, astăzi nu circulă.”

Am acceptat noua oră şi ne-am umplut timpul şi burţile cu un mic dejun şi cafea. La ora 10:20 aşteptam cuminţi pe peron. Vin nişte saci de ardei, dar nu vine nici un autobuz. Trece şi ora 11 şi noi, la fel de cuminţi, nu ne părăsisem scaunele din autogară, dar nici autobuzul nu sosise.

Într-un final, la 11:40, minune! Autobuzul de Phuket garează frumos, îşi deschide cala pentru sacii de ardei şi uşa pentru noi.

Dar dezamăgirile se ţin lanţ, autobuzul, deşi cu perdeluţe roz, are aer condiţionat şi scaune relativ comode. Pornim la drum şi vremea începe să se schimbe încet încet, la 20 km distanţă de Krabi toarnă cu găleata, care sunt şansele ca la destinaţie să fie soare? Nici una, ploua de rupea când am coborât din autobuz.

În office-ul său (4 pari ce ţineau o prelată) un domn încearcă să ne convingă să ne ducă până în Ao Nang cu doar 400 BTH. Refuzăm oferta generoasă şi luăm un songathaew cu 60 BTH de persoană. Maşina porneşte şi pe parcursul celor 25 km până la destinaţie se umple de şcoleri mici, simpatici şi gălăgioşi.

Printre picurii de ploaie se conturează Ao Nang-ul.

Leave a Reply