La o primă vedere ai spune că Phang Nga nu are nimic special, e mai degrabă un punct de tranzit decât o destinaţie turistică. Un mic orăşel, care îşi vede de viaţa lui, fără să dea prea multă atenţie turismului. Atunci ce caută pe aici cei câţiva turişti albi cu rucsacii în spate? Ei, vă spunem noi ce caută: excursii şi cazare mai ieftină. Cele câteva agenţii de turism de aici organizează tururi în Parcul Naţional Phang Nga (canalele deltei cu pădurea nesfârşită de mangrove, insulele cu forme ciudate, satul pescăresc plutitor, insula din James Bond) şi cer semnificativ mai puţini bani decât cele din Ao Nang, Phuket sau Krabi. Agenţiile nu se limitează doar la plimbări pe apă, ci organizează şi vizite la peşterile şi parcurile din zonă, plimbări cu elefantul, pachete clasice în Thailanda. Noi am vrut doar plimbarea cu barca pescărească şi despre ea o să şi povestim.
Drumul din Railay până în Phang Nga ne-a costat 250 THB de persoană, asta fiindcă am mers de capul nostru şi nu printr-o agenţie (care cerea 350 THB pentru acelaşi traseu)… Aşa că ne-a costat: 150 THB barca din Railay în Krabi, 25 THB taxi-ul din port până în autogară şi 75 THB autobusul până în Phang Nga. Trebuie să subliniez că Adi s-a târguit, parcă era de-al casei, astfel că nu am avut nici o problemă pe întreg traseul.
Odată ajunşi în Phang Nga, am căutat cazare. Am văzut camere în trei hoteluri înainte să ne decidem, oricum nu aveam foarte multe variante. Camerele sunt: pereţi albi, un pat în mijlocul unei camere goale, baia 2/1 m şi un geam care în două din cazuri dădea spre peretele cladirii alăturate. Geamul, aşternuturile curate şi puţinul balcon la care aveam acces au făcut diferenţa aşa că am ales Rattanapong Hotel (250 THB/noapte).
Cu rucsacii abandonaţi în cameră am pornit să cautăm agenţia de turism care ne va plimba prin golf. Eu nu sunt mare amatoare de tururi prin agenţie. De cele mai multe ori se dovedesc a fi experienţe depersonalizate: îngrămadit cu alte 10 persoane, cu un ghid care nu ştie decât trei cuvinte în engleză şi nu poate să îţi explice mai nimic, cu un traseu mult prea bine definit ca să simţi că e o experienţă aparte. În cazul de faţă nu aveam de ales, nu aveam de gând să trec golful înot doar ca să îi dau o notă de autenticitate.
Aşa am ajuns la Mr. Kean, unde am rezervat o plimbare cu barca pentru a doua zi. Şi fiindcă domnul Kean ştie să facă business, ne-a dat o hartă desenată de mână pe care erau marcate atracţiile din oraş. Cea mai apropiată de locul unde ne aflam era peştera Tapan (peştera raiului şi a iadului), aşa că am pornit cătinel într-acolo. Şleamp, şleamp… după o scurtă plimbare de 2 km ne aflam în faţa atracţiei turistice. Nu e doar o simplă peşteră, intrarea se face prin gura unui dragon şi până să dai de peretele stâncos îi strabaţi intreg corpul printr-un culuar îngust şi întunecos. Peştera e casa mai multor altare budiste, aflate atât la intrare cât şi în interior. Aleea îngustă şi alunecoasă, podeţele peste râuleţul ce ia naştere aici, fac explorarea mai interesantă, dar abia la ieşirea din peşteră înţelegi de ce se numeşte a raiului şi iadului (traducerea e mot-a-mot din Engleză, care la rândul ei a fost probabil adaptată pentru străini).
La ieşirea din peşteră eşti tentat să cobori cele câteva treptele de langă coada dragonului, moment în care te trezeşti în mijlocul unui câmp împânzit de statui reprezentând cele mai crude metode de tortură ce ţi le poţi imagina. Figuri deformate, organe atârnând din corpuri stâlcite. Recunosc că nu mi-a făcut prea mare plăcere să stau printre ele.
Seara am găsit o mâncătorie pe marginea drumului şi ne-am aventurat curajoşi să încercăm ceva nou. Vă spun cu mâna pe inimă, thailandezii mănâncă exagerat de iute. Nu zic, a fost bună mâncarea atât cât am simţit 🙂 dar prea prea prea iute. Oricum, am terminat conştiincioşi tot din farfurie, mai ales că cei de la restul meselor ne monitorizau. Sporadic auzeam câte un „farang” şi fiind singurii albi de acolo, nu puteam să dezamăgim cu strâmbături şi exclamaţii.
Sper să reuşesc să îl conving pe Adi să scrie despre mâncarea de aici, fiindcă el tot testează lucruri noi, eu fiind de cele mai multe ori fidelă Pad Tai-ului, Tom Kah Kai-ului sau Fried Rice-ului. Oricum, un lucru ce îl pot confirma până şi eu, dacă vrei mâncare thailandeză autentică atunci trebuie să mergi acolo unde o mănâncă şi localnicii, altfel rişti să primeşti ceva adaptat pentru străini, lipsindu-le sosul de soia, cel de peşte sau iuţeala — care de cele mai multe ori fac savoarea mâncării.
Revenind la idea initială a articolului, a doua zi dis de dimineaţă am pornit în plimbarea noastră prin golf. Fiind singurii care am rezervat pentru excursia respectivă, am avut parte de un tur privat. Lucru ce nu ne-a displăcut 🙂 Am brăzdat cu mica ambarcaţiune canalele mărginite de pădurea de mangrove şi golful Phang Nga până pe insula din James Bond. Când am coborât pe plajă, eram singurii turişti. Din păcate după nici 10 minute insula a fost invadată de ruşi şi chinezi. În mijlocul insulei, zeci de standuri cu souveniruri aşteptau cu braţele deschise. Ne-am luat rapid tălpăşiţa.
Barcagiul nostru personal ne-a dus şi la satul plutitor şi ne-a dat 30 de minute să ne facem de cap. Sat de pescari musulmani, transformat în atractie turistică. Plimbarea noastră ne-a dus pe alea pricipală unde sunt doar magazinaşe ce îţi vând de la haine şi perle la peşti uscaţi. E un mall plutitor. Atât de turistic încât m-am întristat. În urma noastră nu auzeam decât: „Madam, shopping, shopping”. Singurul lucru care m-a mai înseninat erau pisicile care nu te agasau cu nimic, din contră ignorau orice agitaţie şi dormeau relaxate. Lipsa lor de interes pentru turişti m-a uns la inimă. După nici 15 minute eram înapoi la barcă.
După două peşteri şi nişte desene pe un perete de stâncă, reintram pe cananele cu mangrove. Adi şi-a revendicat locul din faţa bărcii şi s-a relaxat în timp ce brăzdam valurile. Eu am stat liniştită pe bancă gândindu-mă că nu voi mai face un tur de felul acesta prea curând. Copacii, marea, stâncile nu au nici o vină, sunt frumoase, impresionante, victime mute ale turismului, a străinilor care bifează şi a localnicilor care se conformează.
Şi fiindcă până şi noi bifăm, ziua următoare ne-am îndreptat spre parcul naţional Khao Sok, unde ne-au aşteptat lipitori şi multă, multă ploaie. 🙂
