Prin și pe lângă Railay

Iniţial, vroiam să scriem un întreg articol despre Ao Nang şi efectul ce l-a avut asupra noastră în cele 24 ore petrecute acolo, dar cred că poate fi sintetizat într-o singură frază: „Vreau înapoi în Chaloklum!”.

Astea au fost primele cuvinte rostite de Adi în momentul în care ne-am dat jos din taxi. Poate că şi ploaia deasă a dramatizat un pic peisajul în ochii noştri, dar nu cred că o zi însorită ne-ar fi schimbat foarte mult părerea.

Ao Nang este ceea ce nu ne dorim de la excursia noastră. E o staţiune europeană pe pământ thailandez, cu indieni ce te ademenesc în restaurante cu specific italian, indian şi thai deopotrivă şi localnici ce te trag de mână să cumperi un costum, o excursie sau un masaj.

Toţi vor să îţi vândă ceva, îţi zâmbesc artificial şi cer mult prea mult pentru orice îţi prezintă. Nu vreau să judec pe nimeni care hotărăşte să îşi petreacă vacanţa în Ao Nang, dar zău că nu îi înţeleg.

La preţ de 10 minute şi 100 BTH de Ao Nang, se găseşte Railay… Acolo am fugit noi pentru 6 zile, timp în care am putut să explorăm plajele, mâncătoriile, barurile, peşterile. Nu neapărat în ordinea asta.

Cu această ocazie, mai în glumă, mai în serios, am identificat mai multe tipuri de oameni ce vin aici:

  • graşii de resort: albi, middle aged şi neputincioşi fără A/C, TV prin satelit, piscină şi şezlonguri. Îi găseşti în special pe West Railay dar se aventurează şi până la Phranang Bay când copiii de la piscină devin prea gălăgioşi. Când se întâlnesc mai mulţi povestesc cu aplomb cum au reuşit să negocieze cine ştie ce inutilitate sau ce bacşiş au lăsat chelnerului la restaurant, de a picat individul în fund. Vorbesc tare, încât să fie auziţi din toate colţurile lumii.
  • slabii de resort: uşor bronzaţi, atenţi la dietă şi trecuţi pe la sală cel puţin o dată pe săptămână. Cu familie sau în curs de a-şi face una. Probabil cu un venit peste medie, prea realizaţi pentru a-şi „freca” coatele cu fizicaţii şi plinuţii de bungalow. Îşi petrec după-amiaza pe marginea piscinei deşi marea e la doi paşi. Se găsesc pe West Railay şi Phranang.
  • fizicaţii de bungalow: bronzaţi, tineri, frumoşi şi liberi de prejudecăţi. Adevăraţii backpackeri, pasionaţi de climbing, diving, sailing şi alte năzdrăvănii ce vin la pachet cu multă adrenalină. Ştiu să cânte şi să se distreze fără să fie nevoiţi să cineze la cele mai scumpe restaurante. Îi găseşti cu preponderenţă pe Tonsai.
  • plinuţii de bungalow: aici suntem şi noi :). Nu le e frică să ia rucsacul în spinare, dar nici nu rezistă foarte mult cu el. Sunt mai liniştiţi şi mai calculaţi; probabil au un job de birou şi i-au dedicat mult timp. Se uită cu fascinaţie la cei din categoria trei şi şi-ar dori şi ei să fie la fel. Îşi promit că de săptămâna/luna viitoare se apucă şi ei de sport, scot chitara de la naftalină şi îşi lasă părul lung… cei care încă îl mai au. Practică sporturi, dar la nivel moderat, sub supraveghere. Îi întâlneşti mai mult pe East Railay.

Mai există şi o a cincea categorie, care are un pic din toate, o găseşti seara pe East Railay, împânzită pe la terasele şi barurile ce mărginesc ţărmul. Trecând peste aceste analize profunde făcute la vreme de leneveală maximă, să consemnăm totuşi ce am mai văzut şi făcut.

Am văzut un pui de şarpe 🙂 mic şi nervos în mijlocul cărării ce leagă East Railay de Tonsai. Odată ce i-am cedat trecerea a fost împăcat şi şi-a văzut de drum. Ce neam era numai el ştie, după culoarea maro cu romburi pe spate aş îndrăzni să cred că era un baby cobra… Am văzut familia de macau ce vin după-amiaza să se înfrupte din bunătăţile coşului de gunoi de pe Phranang şi să mai fure câte o doză de cola de la turiştii neatenţi.

Am văzut un (UN SINGUR — subliniez ca să nu se panicheze prea tare părinţii) ţânţar din familia Aedes aegypti purtători de febră dengue. Nu m-a pişcat căci a fost anihilat print-o mişcare rapidă şi sigură.

Am văzut pentru prima dată mangrove, mai bine spus pâlcuri de mangrove. Bănui că turismul este unul din factorii care au ajutat la distrugerea pădurii. Transportul turiştilor, a materialelor de construcţie, a mărfii se face doar pe apă iar bărcile, bacurile, tractoarele ară neîncetat ţărmul, pe zeci de metri lungime, astfel că bieţii copaci nu au de ales decât să stea înghesuiţi pe micile lor petice şi să spere că va veni cândva din nou vremea lor.

Ne-am cocoţat, nu pot să îi spun căţărat căci mi-e jenă, la un punct de belvedere, pe una din stâncile ce mărginesc plaja. Zic cocoţat căci, deşi traseul e pe o pantă abruptă, pe stânci şi trebuie să te foloseşti de sfoară ca să poţi urca, nu se compară cu căţăratul ce se practică aici. Jos pălăria! Oricum, eu am fost foarte mândră de mine când m-am văzut în vârf dar şi mai mândră după ce am coborât.

Şi… am fost la snorkeling. Naiva de mine… nici o secundă nu m-am gândit că un snorkel nevinovat va deveni un coşmar… Hahaha… glumesc 🙂 ProTV si Realitatea sunt inspiraţia acestei fraze. Chiar ne-am simţit bine. Am văzut o mulţime de peşti coloraţi iar Adi l-a găsit pe Nemo într-o anemonă. După trei ture de bălăceală, am parcat barca pe o insulă privată unde ghidul ne-a gătit curry sub atenta supraveghere a lui Adi iar eu am făcut pe reporterul de la National Geografic urmărind crabii pe plajă. La încheiere ne-am bălăcit printre stele. Plastic de-a dreptul 🙂 ştiu, dar dacă spun că am facut baie cu planctonul ce se aprindea la orice mişcare în jurul nostru nu sună la fel de bine.

În concluzie, ne-am simţit bine, am mai învăţaţ câte ceva, nu atât despre Thailanda, cât despre ce îi face turismul acestei ţări şi oamenilor ei. 27 Iulie e ultima zi aici înainte să zburăm spre Singapore. Până atunci ne învârtim prin zonă, încercând să evităm Phuket-ul.

P.S. După ce am întrebat, am citit şi am auzit poveşti despre Ko Phi Phi (Don şi Leh) am decis într-un final să zicem pas. Nu mai sunt demult destinaţiile idilice de odinioară, hoardele de turişti ce şi-au făcut neîntârziat apariţia după popularizarea lor şi-au lăsat adânc amprenta. Am decis în schimb să vizităm Phang Nga Bay, dar despre asta scriem cu altă ocazie.

One thought on “Prin și pe lângă Railay”

Leave a Reply