De zece zile tot fugim. Din Khao Sok am fugit de ploaie, din Hat Nai Yang am fugit să prindem avionul, din Singapore am fugit pentru că nu ne tinea buzunarul, din Cherating fiindcă nu ne-a plăcut. Acum suntem în Rantau Abang şi am obosit de atâta alergat.
Khao Sok este parcul naţional de care ziceam în ultima postare. Am stat doar două nopţi la Smiley Bungalows fiindcă ploaia prea era la ea acasă, motiv pentru care majoritatea traseelor din parc erau închise (din cele 9 disponibile, doar două sunt accesibile din Iunie până în Decembrie). Lucrul acesta aveam să îl aflăm abia la faţa locului.
Bineînţeles, agenţiile de turism îţi propuneau alternative: tubing, trekking cu elefantul, canoeing, excursie la lac, dormit în case plutitoare. Preţurile începeau de la 300 BTH şi mergeau până la 2.000 BTH. Ca o paranteză cabanele de pe lac se pot închiria direct de la administraţia parcului cu 400–600 BTH.
Am refuzat politicos încă o dată ofertele generoase şi am optat să facem traseele din parc de capul nostru. Când au luat norii o pauză, am pornit repejor către intrarea parcului. Am plătit căte 200 BTH de căciulă şi am sperat să vedem măcar câteva din animalele enumerate în pliante: elefanţi în libertate, maimuţe, nenumărate specii de păsări, tapiri — să fim sinceri ne-am fi mulţumit cu orice. Eh, nu a fost să fie, singurele animale pe care le-am întâlnit au fost lipitorile care au găsit picioarele lui Adi ca fiind extrem de apetisante aşa că nu s-au jenat să se înfrupte. Nu erau mari, cele de pe Bistriţa sunt mult mai serioase decât chichineţele cu care ne-am întâlnit noi, dar suficient de înfometate. Poteca era plină de ele că doar deh! e sezon ploios.
Cred că partea cea mai bună a excursiei noastre în Khao Sok a fost masaman curry-ul pe care îl găteau la Smiley. Adi a trecut încă o data pragul bucătăriei thailandeze ca să fure reţeta… dar se pare că nu e pregătit să împărtăşească încă secretele.
Cu speranţa că vom vedea soarele din nou, ne-am îndreptat spre Hat Nai Yang, o plajă în nordul Phuket-ului. Nu am ales-o pentru că ştiam că ar fi deosebită ci pentru că era cea mai apropiată de aeroport şi nu foarte populară ca să ne lase un gust amar chiar înainte de a părăsi Thailanda. Speram să găsim o cazare la un preţ decent şi puţină lume. În schimb am găsit o plajă frumoasă mărginită de un parc (Sirinat National Park) superb… trebuie să vă uitaţi la fotografii!
Singurul lucru care nu mi-a plăcut aici a fost faptul că localnicii cer uneori mult prea mult pentru serviciile pe care le prestează, fiind încurajaţi de comoditatea turistilor. Pentru o distanţă de 5 km de la autostradă până în Hat Nai Yang cereau pentru taxi preţ fix 350 BTH, pentru 1,5 km din staţiune până la aeroport cereau chiar şi 200 BTH. Dacă nu aş fi văzut preţurile reale (5 km – 10 BTH în Nakhon Sri Thammarat cu transportul local) nu aş fi avut cu ce compara, dar aşa… În ambele cazuri nu am fost de acord să dăm banii aşa că am pornit la pas şi în ambele cazuri am fost agăţaţi de alţi participanţi la trafic şi duşi la destinaţie pentru mult mai puţini bani.
Cel mai tare a fost când am intrat în aeroport pe saleng-ul ruginit (motoretă cu ataş) al unui localnic. Experienţa a făcut toţi cei 50 BTH :).
Apoi a urmat Singapore, goana după un hostel, camera de doi pe doi, traiul cu indienii, alergatul pe străzi în Little India, China Town, Downtown, Fort Canning, Clark Quay, mâncatul cu indienii, băutul unui ţap de bere cu S$7, mersul cu naşul cu autobuzul, viza de Malaezia. Toate în pas alergător. Nici nu ştim când au trecut cele două zile. Dacă nu am avea bătăturile din tălpi şi pozele pe aparat nici nu am crede că am fost pe acolo.
Nu am de gând să scriu despre diversitatea oraşului, despre temple, pieţe, zgârie nori. Deşi am văzut multe, nu le-am trăit din plin, trebuie să petreci mult mai mult timp în Singapore ca să îl simţi.
Pot scrie în schimb despre experienţele noastre, despre cum am ajuns să găsim cameră liberă într-un hostel plin ochi cu indieni veniţi la muncă. Cum am împărţit o ţigară cu un viitor cultivator de orez, 2011 fiind ultimul an în care mai lucra în Singapore, urmând să se întoarcă la familia lui în India. Cum ne-am învârtit indecişi în una din pieţele cu mâncare (hawker center) fiindcă erau mult prea multe feluri şi nu ştiam ce să aleg, cum ne-am delectat cu suc din trestie de zahăr şi am mâncat cu degeţelele într-un restaurant indian autentic. Şi despre cum ne ardeau tălpile de la atâta mers pe jos. Acum, că ne-am odihnit, nu îl regretăm, dar atunci abia mai reuşeam seara să ne târâm spre camera noastră.
În 29 Iulie la 9 dimineaţa părăseam Singapore-ul cu directia Johor Bharu – Malaezia, la bordul navetei Transnasional (greşisem un pic terminalul, căci alfel am fi putut merge cu un bus local).