Când ne găndim la Kuala Terengganu trei lucruri ne vin în minte: Mr. Derick, Awi’s Yellow House şi drumul pâna la Moscheea de Cristal.
Să le iau pe rând. Mr. Derick e un chinez amabil şi săritor pe care l-am cunoscut în timp ce căutam microbusul care să ne ducă pe insula Duyong unde se găsea cazarea noastră. După un scurt dialog, s-a oferit să ne ducă cu maşina personală până la destinaţie, lucru care pentru noi a fost mană cerească.
Awi’s Yellow House este locul unde am stat două nopţi. Două lucruri sunt speciale la el: căsuţele şi Tony. Căsuţele sunt extrem de rustice, construite pe piloni deasupra râului, au duşul sub cerul liber iar WC-ul este o simplă gaură în podea cu vedere în râu. Căsuţa noastră a venit cu un plus, niste ferigi frumoase crescute direct printre scândurile băii. Tony este unul din locatarii permanenţi ai complexului. Faptul că de la prima întâlnire, ne-a întrebat de şase ori pe fiecare cum ne cheamă şi de unde venim, ne-a înspăimântat un pic şi am bătut rapid în retragere. Tony nu e violent, dar trecutul credem noi destul de zbuciumat, a pus o amprentă puternică asupra psihicului şi fizicului său. Un lucru trebuie să recunosc, umorul său englezesc nu pare să fie deloc afectat.
Mda… şi drumul până la moschea de cristal, bată-l soarele să-l bată, lung a fost… cam 7 km. Mers pe jos, normal, că noi nu ştiam cât de departe este şi nici ce autobuze circulă sau dacă circulă. Mai are sens să spunem că pe când am ajuns, era ora de rugăciune şi nu se putea vizita moschea? O expediţie încununată de succes. Singurul lucru ce ne-a mai consolat a fost că nu eram singurii temerari. După câteva luări în chip, am găsit o bancă la umbră şi am aşteptat autobuzul. Ca norocul, nu a durat mult şi a venit căsuţa pe roţi cu aer condiţionat şi spoturi în tavan să ne salveze.
Acesta a fost Kuala Terengganu pentru noi. Următoarea oprire Khota Baru.
