Unde sunt țestoasele de altă dată

După ce am trecut graniţa şi am primit ştampila în paşaport am fost depozitaţi în autogara din Johor Baru. În minutul imediat următor am fost abordaţi de unul din angajaţii aceleaşi agenţii cu întrebarea: „Unde vreţi să mergeţi?” „Cherating” „OK. Haideţi cu mine” (nu, nu ştia română :P)

Trebuie să spun că prima zi în Malaezia nu a fost cea mai reuşită şi eram uşor dezamăgiţi. Nu pentru că am fi avut probleme, nu a fost cazul de aşa ceva, busul ne-a lăsat unde am vrut, ne-am găsit o căsuţă relativ repede, am avut unde dormi şi mânca. Dar cum prima impresie contează, sătucul unde am stat noi avea o plajă urâta, oamenii nu erau la fel de prietenoşi ca cei întâlniţi prin Thailanda, iar cazarea lăsa de dorit. Pentru aceeaşi bani (40 RM ~ 40 lei) în Railay am avut un bungalow drăguţ, cu vedere la mare, cu o baie curată şi gazde primitoare, iar atmosfera era mult mai plăcută.

Singurele momente în care ne-am amuzat, au fost când am realizat că nu mai avem bani suficienţi să putem pleca (cel mai apropiat bancomat era la 25 km) şi când am comandat un orez prăjit cu pui şi am primit unul cu carne de oaie.

Una peste alta, a doua zi, la 9 dimineaţa eram în staţia de autobuz alături de alţi doi aventurieri (un japonez cu placa de surf după el care era la rândul lui dezamăgit de Cherating şi o nemţoaică). După o scurtă aşteptare de doar o oră jumate a apărut şi busul pentru Chukai burduşit de oameni. Deşi afară erau 34 de grade, oamenii stăteau pliaţi ca sardinele, femeile erau îmbrăcate de sus până jos… în autobuz nu mirosea, toţi erau calmi şi zâmbitori. Nu pot să nu compar cu busurile din Cluj, unde oamenii stau încruntaţi, pregătiţi să se ia la harţă cu tine în orice moment şi unde miroase de ţi se face rău când afară sunt un pic peste 25°.

După vreo 2 ore pierdute prin orăşel am prins legătura spre Rantau Abang. Parcă totul fusese planificat, căci am mâncat liniştiţi şi am putut vedea cum curge viaţa în Malaezia. E mai ceva ca în Ardeal, nimeni şi nimic nu se grăbeşte.

Odată ajunşi în Rantau Abang credeam că o să avem parte de o nouă dezamăgire. Spre încântarea noastră, ne-am înşelat şi chiar am rămas o zi în plus faţă de cât ne propusesem. Scopul opririi noastre în Rantau Abang era să vedem ţestoasele gigant despre care citisem că vin aici din Mai până în Septembrie să depună ouă. După o primă noapte petrecută pe plajă, privind marea, stelele şi crabii am înţeles că şansele să vedem ţestoase sunt undeva aproape de zero. Presupunerea noastră a fost confirmată a doua zi şi de localnici.

20 years ago… many turists, many turtles. Now… no turists, no turtles

Adevărul e că nu erau turişti. Înafară de noi şi încă un cuplu de europeni căsuţele lui Awang erau neocupate — şi nu erau puţine, totul părea supradimensionat: bucătăria, restaurantul, terenul de volei şi fotbal — vremurile glorioase ale turismului sunt de mult apuse.

Dar să spun ce a făcut şederea noastră să merite… EL KERAPOOO 🙂 Krapo credem noi că înseamnă biban de mare şi e peştele cumpărat de Adi de la pescarii din zonă cu 15 RM dis de de dimineaţă. Fiindcă nu am găsit pe nimeni de-al casei să ne ajute Adi a invadat spaţiul sacru al bucătăriei complexului în căutare de farfurii, sare, furculiţe. Norocul a făcut să apară Mr. Rosli, gazda noastră, care nu doar că ne-a iertat pentru că ne-am servit neinvitaţi, ba chiar l-a ajutat pe Adi să cureţe peştele, să pregătească sosul şi să grătărească. Într-un final am ajuns să prânzim împreună şi să povestim, aşa cum am putut (engleză, malay, semne şi muuulte zâmbete) vrute şi nevrute. Şi aşa ne-am făcut şi primul prieten în Malaezia.

În aceeaşi zi, Mr. Rosli ne-a dat două întâlniri, ambele în scopul de a ne arăta ţestoase :). Prima era în junglă, broasca magică – o stâncă ce seamănă leit cu o broască ţestoasă. Se zice că dacă îţi pui o dorinţă ţi se îndeplineşte… Normal că am profitat de ocazie, I like magic!

A doua a fost mai spre seară, şi trăim cu vaga impresie că nu a fost foarte legală…, dar măcar am vazut ţestoase. Anume… în apropierea plajei există un centru de protecţie a broaştelor ţestoase care se ocupă de repopulare. Bazinele în care sunt ţinute broaştele, atât reproducătoarele cât şi puietul, sunt îngrădite cu plase mari, dar odată ce te apropii zăreşti ochiuri lărgite care îţi permit să arunci o privire înăuntru. Alături de gazda noastră şi alţi doi turişti ne-am învârtit în jurul adăpostului până când am văzut atât o ţestoasă matură (aprox. 1 m lungime) cât şi puiuţii mititei.

Fără să ştie Mr Rosli ne-a convins să mai stăm încă o zi — prima zi de Rammadan.

Anul acesta, întreaga lună August se posteşte – Rammadanul — nu se mănâncă şi nu se bea apă atâta timp cât soarele străluceşte pe cer. Dacă poţi să te trezeşti dimineaţa la 4–5 ca să îţi serveşti cafeaua şi micul dejun, eşti fericit, dar dacă dormi ca noi până la 9 nu ai nici o şansă să mai primeşti ceva de mâncare până în seară.

Salvarea noastră a fost benzinăria de peste drum, de unde ne-am putut lua apă şi nişte biscuiţi. Când s-a făcut ora 19:15, eram deja înfiinţaţi la domnul Mahadi pe terasă: teh susu, roti canai, nasi putih cu ayam şi legume. Ptiiiii cum am mai mâncat!!! 🙂 Şi pentru că ţinusem şi noi un fel de post am primit desert şi durian. Cred că domnul Mahadi ne-a plăcut şi el un pic căci ne-a arătat cum face roti canai, a stat cu noi la poveşti despre Malaezia, post, ţestoase şi petrol, iar noi i-am povestit despre România şi comunism.

Malaezia ne-a părut mai primitoare după cele trei zile petrecute în Rantau Abang.

Leave a Reply