Adevărul. Jungle Business.

De data asta chiar îl pârăsc pe Adi. Nu se mai poate… Nu de alta, dar dacă o să se uite cineva vreodată la ce traseu am putut avea noi prin Malaezia o să se crucească. De ce am făcut noi toată coasta de est din sud până în nord ca apoi să coborâm până în mijlocul ţării şi după aceea să urcăm iar? Pentru că ADI a vrut să meargă cu „trenul junglei” din nord spre sud şi asta fiindcă prinzi mai multe ore de lumină… şi în principiu vezi mai multe. Ia să îl întrebaţi pe Adi câte a văzut!

Nada. Niente. Zero. Zilch.

Se pare că trezitul la trei dimineaţa nu îl coafează, aşa că a recuperat orele de somn pe una din banchete în timp ce trenul îl plimba printre stânci şi liene, leganându-l uşor.

Recunosc, şi eu am mai aţipit… dar uşoara paranoia legată de siguranţa bagajelor m-a ţinut trează aproape tot drumul. Ţin să menţionez că nici un moment nu au fost ameninţate, dar na… nu te pui cu piticii.

Dacă a meritat mersul cu trenul? 🙂 Pentru noi, nu foarte tare. Dacă îl recomandăm?… doar dacă e lumea în pană de idei. Într-adevăr, alături de noi au călătorit precupeţe cu duriani, săteni gălăgioşi şi coloraţi, tinere îmbrăcate de duminică ce mergeau la oraş, poate fi interesant… dar nu când eşti răpus de somn şi toate se derulează prin faţa ta printr-o ceaţă densă.

Şi nici nu am poze din tren… Deşi am urcat în ultimul vagon, în speranţa că voi putea face fotografii prin geamul din spate, acesta era atât de murdar încât nu se zăreau decât umbre.

Trenul ne-a lăsat în Kuala Lipis, de unde am luat busul local până în Kuala Tembeling, iar de acolo cu barca în amonte pe râu până în Kuala Tahan. Toată distracţia a durat 12 ore şi a costat 50 RM de persoană. Plimbarea cu busul local are farmecul ei, de fiecare dată e altfel, dar ce ne-a plăcut cu adevărat de această dată a fost urcarea pe râu, care a durat aproape 3 ore.

A doua zi, dis de dimineată, urcam în grabă treptele către intrarea în parc. De ce în grabă?

Adi, ţine-te bine că dau totul în vileag!

Pentru că Adi vroia să ajungă la canopy cât mai repede să nu stăm la coadă, fiindcă citise el că nu lasă decât vreo 300 persoane după care o închid. WROOONG. Cred că era adormit când citise căci canopy-ul (traseu suspendat la câţiva zeci de metri înălţime, la nivelul coronamentului) e deschis de la 9 jumătate până la 3 după-amiaza. Ca să vezi, nu există limită de persoane în acest interval. Singurele restricţii sunt legate de numărul maxim de persoane (4) pe platforma ataşată de copaci şi cel de pe podul suspendat (5). Binenţeles că am galopat cei 1600 m fiindcă nu te pui cu încăpăţânarea unora, odată ajunşi constatând că mai erau doar 5 persoane în faţa noastră.

A meritat (nu, nu goana)! Mai mult pentru senzaţia să fii undeva sus la 40 m înalţime păşind timid pe podeţul îngust ce se leagănă la fiecare mişcare. Mai puţin pentru studiul florei şi faunei fiindcă angajaţii parcului te zoresc fie că eşti pe platformă fie că eşti pe traseu. Lăsăm specialiştii să se ocupe de studii, noi ne mulţumim doar cu adrenalina.

Odată obiectivul atins, am avut voie să mă odihnesc şi să contemplu natura. Nu foarte mult, căci mai era ceva pe lista noastră ce trebuia marcat: Bukit Teresek, un punct de belvedere ce îţi oferă o privelişte deosebită spre Gunung Tahan, 2187 m — cel mai înalt vârf din Malaezia peninsulară,… dacă ai noroc. Noi nu prea am avut, aşa că nu am văzut nimic să ne taie răsuflarea.

Daaar, daaar… am văzut animăluţe, lucru care pe mine mă binedispune oricând, în special dacă nu sunt agresive. Nu ştiu să le numesc, aşa că o să folosesc numele generice şi descrieri naive, sper să fie tolerate. Clanul de macaci, clanul de veveriţe, şopârla singuratică (monitor lizard), „cocoşul” albastru cu puicuţele lui (crested fireback / fazan cu creastă), familia de vidre. Tadaaa :).

Parcul are mai multe trasee, unele de câteva ore, altele de câteva zile. Sunt sigură că îţi oferă mult mai mult decât am experimentat noi în cele patru-cinci ore petrecute acolo, dar trebuie să vii pregătit.

Una peste alta, ne-am luat tălpăşiţa din nou a doua zi de dimineaţă, următoarea destinaţie fiind Cameron Highlands… cu o mică oprire neplanificată în Kuala Lumpur.

Notiţe:

  • nu e nevoie de ghid pentru traseele făcute de noi. Economiseşti 20 RM şi ai şansa să vezi ceva animale dacă nu eşti cu un grup mare şi gălăgios
  • busul local spre Jerantut costă doar 7 RM, a nu se lua prin agenţii minibusul cu 35 RM
  • dacă e înnorat nu merită să mergi la Bukit Teresek
  • nu toate informaţiile pe care le primeşti de la agenţiile turistice sunt bune, trebuie tot timpul confruntate cu alte surse
  • Kuala Tahan: mai mulţi turişti decât localnici

Leave a Reply