De Gavin şi Phun ne-am despărţit în Probolinggo după o scurtă plimbare cu autobuzul (5 ore).
Cu Janna şi Erol am petrecut 4 ore de neuitat pe marginea drumului, în praful după-amiezii, aşteptând după un microbuz care nu mai pleca. Grupului vesel li s-au alăturat doi studenţi veseli, indonezieni — Agus şi Cipto, care au ajuns să fie translatorii disputei între soferi şi noi.
Ca să mă fac înţeleasă, planul nostru iniţial era următorul: părăsim Banyuwangi dimineaţa, ajungem în Probolinggo pe la 12—13, luăm un minivan până în Cemoro Lawang, pe la 13—14 suntem deja cazaţi, dăm o fugă până la crater să vedem cum stă treaba, dormim liniştiţi; iar a doua zi analizăm la pas craterul, vulcanii, cenuşa şi ce o mai fi pe acolo. Abia ziua următoare ne trezim cu noaptea în cap să vedem răsăritul şi… plecăm.
Şi cam asta a ieşit:
i) Părăsit Banyuwangi dimineaţa – totul ok.
ii) Ajuns în Probolinggo la 1 pm – planul funcţionează.
iii) Părăsit autogara în căutarea microbuzelor spre Bromo (Cemoro Lawang). Un bătrânel uscăţiv şi sprinten ne agaţă din drum, înşfacă un rucsac şi porneşte grăbit spre un şir de microbuze: „Bromo? OK. Microbuzul pleacă imediat”. Bagajele noastre ajung aproape instant pe acoperişul maşinii, iar în timp ce sunt legate fedeleş, abia apucăm să întrebăm de preţul biletului. Acelaşi bătrânel ne spune: „25,000 rupiah. Sunt musulman, nu mint.” şi zâmbeşte arătându-ne cei doi dinţi încă ancoraţi în gingii. Şoferul ne pofteşte să ne aşezăm… trebuie să mai aşteptăm muşterii. Nimic nu părea suspect, iar noi eram deja învăţaţi cu aşteptatul. Ne conformăm, căutăm un loc la umbră, Adi îşi cumpără fructe… şi punem la punct excursia pentru după-amiază. Cemoro Lawang e la doi paşi de crater, câteva ore ne sunt suficiente să inspectăm zona şi poate să prindem chiar şi un apus de soare.
După vreo 30 minute ni se alătură doi tineri nemţi. Începem timid convesaţia: „Cât v-au spus că este biletul?” „Aveţi idee când pleacă busul?” „De unde sunteţi?”. Adevărul e că aici niciodată nu ştii dacă ţi se cere preţul corect şi fiindcă de atâtea ori ţi se întâmplă ca preţul să se dubleze sau tripleze ajungi să nu mai ai încredere în nimeni… decât în bule (străini)… fraţi de suferinţă.
După două ore de aşteptare, ideea că busul nu va pleca până nu se umple de oameni începe să prindă contur… după-amiaza noastră se apropia de final.
Mai apar doi backpackeri, indonezieni de data aceasta. Merg să mănânce, între timp şoferii încep să vină cu propuneri: „Plătiţi fiecare câte 40,000 rupii şi plecăm acum. Altfel aşteptaţi până se umple tot”. Răspundem calm: „Aşteptăm…”, dar în acelaşi timp idea că vor să ne păcălească prinde rădăcini. Nu ne lăsăm…
Şi timpul trece încet, soarele apune… iar noi nu părăsisem parcarea prăfuită. Şoferii se uitau la noi, noi la ei, nici unul nu vrea să cedeze. Între timp ni se alătură Agus şi Cipto cu burţile pline şi vrând nevrând ajung să fie translatorii neîntelegerii noastre. Şoferii se enervează, albii se enervează şi ei, fiecare se simte îndreptăţit.
Urmează apoi un şir de tentative eşuate de a găsi o altă maşină care să ne ducă. Micuţii noştri indonezieni nu mai sunt aşa de încântaţi că ştiu engleză…
Pe la 7—8 seara ajungem să părăsim Probolinggo. Povestim iar despre vulcan şi planurile noastre. Înafară de noi, nimeni nu vrea să petreacă mai mult de o noapte la Bromo. Concluzionăm că ne schimbăm planul şi a doua zi la 3 dimineaţa urcăm şi noi să vedem răsăritul, apoi mai vedem… Janna şi Erol rămân la hostelul unde aveau rezervarea iar noi cu Agus şi Chipo căutăm ceva mai pe bugetul nostru în Cemoro Lawang.
La trei dimineaţa eram în picioare, Cipto şi cu Agus dorm tun. Bătăile noastre în uşă sunt zadarnice, renunţăm şi pornim încet spre punctul de belvedere, în timp ce jeep-urile cu turişti ne depăşesc răscolind cenuşa de pe drum. Eram la sfârşitul puterilor, prea multă oboseală, prea puţine ore dormite… ingrediente perfecte ca să bombănesc tot drumul enervându-l pe Adi.
O olandeză grasă şi batrână urlă neîncetat pe cărare — speră în deşert că suntem doi cai de închiriat. O detestăm amândoi instant şi redevenim prieteni. Găsim un loc liniştit şi ne aşezăm să privim răsăritul. Adi face fotografii în timp ce eu îmi beau liniştită cafeaua.
A urmat drumul înapoi şi plimbarea la crater. Faptul că eram printre puţinii care mergeau pe jos ne uneşte şi ne dă forţe noi să ducem la bun sfârşit excursia. La ora 10 dimineaţa încheiasem vizita şi nu mai vedeam nici un motiv pentru care să mai întârziem acolo. Cu primul microbuz am pornit spre Probolinggo, iar la ora 12 jumătate eram deja pe drum spre Yogiyakarta. Undeva la miezul nopţii ne căutam cazare pe străduţele înguste de lângă Malioboro.
Nu îmi doream decât un singur lucru: să dorm.