Fără exagerare Sumatra a avut cel mai mare impact asupra noastră de când suntem pe drum. E sălbatică, e rurală, e colorată, e vie până la cel mai mic fir de praf. Mă sperie ca să mă încânte mai apoi… şi nu am văzut decât frânturi.
Ne-am început călătoria din nordul Sumatrei şi am continuat-o încet spre sud. Şi când spun încet e la propriu, transportul e „magic” şi de fiecare dată când ne-am suit într-un autobus, becak sau minibus ne-am întrebat dacă o să ne şi dăm jos întregi. Atâţia „Doamne ajută!” câţi am spus aici nu am zis în toată viaţa :).
Nici nu ştiu cu ce să încep… sunt atât de multe de povestit şi parcă totul merită menţionat.
Am intrat în Indonezia prin cel mai nordic aeroport (Banda Aceh) şi nu am poposit aici decât să luăm feribotul spre Pulau Weh. Dupa cinci zile de leneveală la soare şi în hamac ne-am pornit spre sudul Sumatrei.
Din 11 zile, 5 le-am petrecut pe drum, prin autogări, autobuze, minivanuri, becakuri, îngrămădiţi printre localnici şi paporniţe. Probabil că în mod normal ne-ar fi trebuit doar 3 zile, dar sfârşitul Ramadanului, Lebaranul şi începutul şcolii au pipărat un pic excursia noastră. Feriboturile circulau dupa un orar adhoc sau nu circulau defel, autobuze de noapte doar către Medan, microbuzele se umpleau instant, taxiuri nu găseai nicăieri… iar drumurile sunt atât de puşcate încât durează o veşnicie şi un pic să ajungi dintr-un loc în altul.
Dar dacă totul ar fi mers ca uns nu am fi avut ce povesti, nu?
În Pulau Weh am luat pentru prima dată un becak (motoretă cu ataş) care să ne ducă din port până la plaja Iboih, vreo 30 km. Fratele Leman gonea cu 80 km/oră pe strada îngustă şi plină de curbe şi pante. Eu nu credeam că o să ajungem întregi, aveam un zâmbet tâmp pe faţă şi ochii maaari. Dar asta a fost abia începutul… Indonezia avea pregătite mult mai multe pentru noi.
Spre exemplu, în ziua în care am vrut să părăsim insula s-a gândit că ar fi mai interesant dacă ar fi un singur ferry, dis de dimineaţă, pe care noi să îl pierdem şi să trebuiască să găsim alternative. Şi am găsit… o italiancă ce avea zbor din Medan a doua zi şi trebuia neapărat să plece de pe insulă. Aşa că, alături de ea, ne-am suit într-o barcă pescărească ce avea să ne treacă apa – 20 km până în Banda Aceh. Era o zi atât de frumoasă şi în capul meu se derula aceeaşi frază: „E prea frumos, nu ni se poate întâmpla nimic rău…”, şi nu ni s-a întâmplat. Am ajuns întregi în port, poate puţin arşi de soare, am împărţit o ţigară cu eroii noştri – barcagii, mi-am pus eşarfa în cap şi am pornit spre autogară.
Iar aventura a continuat, nu erau autobuze spre Takengon ci doar spre Medan, la 9 seara. Ce face Ramadanul din oameni… Aşa că am aşteptat 6 ore ca într-un final să pornim spre Medan într-un autobuz în care răsuna Alah Akhbaru şi alte cântece ritmate despre Sadam şi americani.
După 12 ore pe autobuz, îngrămădit într-un scaun, Adi a descoperit că şi picioarele lui se pot umfla. Odată coborâţi în Medan, am fost asaltaţi de localnici cu taxiuri şi becakuri care vroiau să ne ducă, undeva… oriunde, ne întrebau de o sută de ori de unde venim şi unde mergem, ne trăgeau de mână. A fost prima dată când am cedat şi ochii mi s-au umplut încet şi sigur de lacrimi… şi ne mai asteptau cel puţin 9 ore de călătorit.
O doză de cafeină şi un litru de apă la birtul din colţ ne-au pus pe picioare şi am pornit în căutarea legăturii spre Ketambe. Au urmat 8 ore într-un minivan, pe locurile din spate, printre bagaje. Drumul s-a transformat încet din fâşie de asfalt în drum pietruit şi apoi de pământ, decorat elegant cu gropi imense. Şoferul gonea ca şi cum nu exista ziua de mâine, noi deja nu mai reacţionam, trăim sau murim… era tot una, vroiam doar să ajungem undeva. Şi pentru a nu ştiu câta oară am ajuns… întregi dar terminaţi.
Încă un mobil, încă 40 minute pe drum de ţară şi eram în Ketambe. Am iubit locul acesta din prima secundă în care am ştiut că aveam să plecăm abia peste 3 zile.
Şi ca să închei cu capitolul transport, când am părăsit Ketambe ne aşteptam să facem cam 6 ore până în Berastagi şi eram relaxaţi… Asta până am ajuns în Kutacane şi am aflat că de fapt lucrurile nu stau chiar aşa, fiind ultima zi de sărbătoare toată lumea se pornea din nou la drum, microbuzele se ocupau până să reuşim noi să mişcăm un deget, locurile dispăreau în faţa noastră şi ora de plecare tot înainta. Abia la 6 seara am plecat din Kutacane şi la 11 noaptea încercam să găsim un loc unde să ne odihnim oasele. Nu ne-a mai trebuit nici un vulcan, nici o plimbare, a doua zi dis de dimineaţă ne porneam spre lacul Toba, trebuia să schimbăm doar 3 busuri.
Nici nu are sens să mai spun că indonezienii conduc ca nişte nebuni, iar maşinile sunt atât de vechi şi sparte că aştepţi să se desprindă la primul hop. Dar suntem întregi, ceea ce mă face să cred că sunt buni şoferi, nebuni, dar buni.
În rest, ce pot să mai spun… în Pulau Weh am avut parte de o furtună deosebită care m-a ţinut trează câteva ceasuri în noapte, în timp ce căsuţa noastră se legăna pe picioroange şi ploaia intra printre scânduri. De ce vorbesc doar în numele meu? Pentru că Adi a dormit ca un prunc, refuzând cu încăpăţânare să se alăture isteriei feminine.
Dacă eu m-am delectat cu scenarii apocaliptice, Adi a preferat să bată coasta în sus şi în jos urmărind animăluţele şi căutând peştele leu, ăla micu ţepos şi veninos.
În Ketambe l-am cunoscut pe John (JFK), ghidul ce ne-a plimbat o zi prin junglă căutând orangutani, maimuţe şi liane de care să ne atârnăm. Cred că e unul din cei mai simpatici şi plăcuţi oameni ce i-am întâlnit până acum şi să nu mai spun că e şi faimos – se pare că Lonely Planet-ul pe 2010 îl menţionează.
Tot aici aveam să aflăm că Lebaranul este şi timpul iubirii. Mulţi tineri se întâlnesc şi îşi caută un locuşor liniştit să îşi spună vorbe de amor. Fiindcă la Friendship Guesthouse erau căsuţe libere, numai ce vedeai motociclete cu câte un baieţel şi o fată cum se strecoară printre căsuţe. Au doar 4 zile pe an la dispoziţie, aşa că trebuie să profite.
La lacul Toba am cunoscut-o pe Tika &emdash; o localnică ce are o voce de milioane, iar Adi a avut o discuţie tete-a-tete cu o sticlă de tuak. În timpul nopţii a fost un cutremur mic, de data asta am fost stăpână pe mine, nu m-am crizat… dar asta pentru că nu avea cine să mă asculte… Adi dormea tun (tuak-ul a avut ultimul cuvânt).
Acum nu ştim încotro să pornim… am vrea să ajungem la Bukittingi, dar când mă gândesc că iar ne aşteaptă muuuulte ore pe autobuz… parcă nu mai vreau să plec nicăieri.