Înainte să plecăm din România, Mitch ne-a spus că Vietnamul e pentru noi, mai ieftin decât restul ţărilor din Asia de SE. Aşa este, dar cu ce preţ?
De câte ori am început să scriu despre aventurile noastre aici, de atâtea ori m-am oprit, nici o dată nu mi-a părut să fie o părere obiectivă care să facă dreptate locurilor. Totuşi e prima oară în excursia noastră când sunt mai multe dezamăgiri decât până acum.
La o primă vedere ai spune că aici e paradisul: cazare ieftină, bere ieftină, replici ieftine la toate mărcile de pe pământ. Şi atunci ce ne plângem? În primele două zile nici măcar nu ne-a fost rău, tocmai aterizasem dintr-o ţară scumpă — Noua Zeelandă, unde plăteam 60 lei pentru un loc de parcare şi „dreptul” la curent, iar aici am dat 35 lei pentru o cameră la hotel cu mini bar, aer condiţionat, televizor şi Wi-Fi… căldura, e bineînteles inclusă.
În schimb, nu mult după aceea am început să vedem mai departe de camera de hotel. Am văzut marea de străini care stau tolăniţi la terase sorbind bere ieftină cât e ziua de lungă, vânzătorii ambulanţi care se perindă printre ei în speranţa că vor cumpăra o inutilitate la preţuri pentru turişti. La început îi priveam cu interes, dar mai apoi ne-am dat seama că nu făceam decât să dăm startul unui dialog în care localnicii insistau să cumpărăm ceva şi noi să refuzăm jenaţi. Acum ştim, punem ochii în pământ şi nu zâmbim.
Ne-am încărcat bateriile câteva zile bune în Saigon şi am hotărât că suntem pregătiţi să mergem mai departe. Dacă în Malaezia, Indonezia şi chiar Thailanda am putut oricând să optăm pentru transportul în comun, aici lucrul acesta e mult mai dificil. Miile de agenţii de turism par singurul tău prieten. Asta până când încalci regula nescrisă a turismului vietnamez şi te încumeţi spre o staţie de tren sau autobuz. Acolo afli că preţul oferit de agenţie e lejer şi de zece ori mai mare. După câteva zile îţi dai seama că orice „sfat”, zâmbet sau simplu „Hello” ascunde o ofertă, un happy-hour sau o persoană care ţi-ar fi etern recunoscătoare dacă ai ajuta-o cu nişte bani. În ochii lor eşti un bancomat ambulant şi odată ce ţi-au întâlnit privirea încearcă să facă o retragere.
Pe mine cele 15 zile petrecute aici m-au obosit mai mult decât întreaga excursie. Şi încă un lucru, nu doar că nu există informaţie disponibilă pentru cei care vor să călătorească de capul lor, dar nu ai independenţă în alegerea destinaţiilor. În afară de: delta Mekong-ului, Saigon, Mui Ne, Hoi An, Hue, Hanoi, Ha Long Bay, Sa Pa nimic nu e promovat. Ca şi cum asta ar fi tot Vietnamul, o linie trasă de-a lungul coastei. Normal, în aceste enclave turistice găseşti TURURI care te duc în satele din jur, traseu bine definit, cu săteni sătui de atâţia turişti albi dornici să vadă şi un pic de sărăcie (ca apoi să se premieze cu o bere rece pe o terasă cochetă).
Acum să nu credeţi că totul e gri şi feţele noastre sunt lungi de supărare. Avem şi amintiri plăcute, cum ar fi minunata cafea vietnameză baută în Old Saigon, expoziţia „Prietenia Româno-Vietnameză” pe care am găsit-o accidental, străzile inundate ale Can Tho-ului, piscina de la hotelul din Hoi An, rarele zâmbete sincere ce le-am primit de la localnici, satisfacţia de a ne lua singuri biletul de tren cu $3,5 şi nu cu $15 de la agenţie…
Nu cred că vom mai sta o lună aici, deja cochetăm cu idea de a trece în China şi să lăsăm Vietnamul celor care au toleranţă sporită pentru acest tip de turism.
