4552

Rămâi cu bine Asia

Cu privirea ţintuită pe scrisul roşiatic „Haine groase” înfig Leatherman-ul în scotch-ul ce ţine laolaltă cutia. Mă afund cu hotărâre în hainele frumos împachetate şi scot dintre ele un pulover mai gros.

Celebra frază „iarna nu-i ca vara” chiar se potriveşte. Garderoba precară din rucsacii noştri nu e deloc adaptată la condiţiile „de drum” de acasă: tricou, tricou, maiou, scurţi, şlapi, brrrr… aici sunt -5 grade, un fior îmi trece pe spate şi mai iau un pulover din cutie, just in case.

E bine acasă, dar nu pot minţi… tare bine a fost şi la ei.

Ultimele două-trei săptămâni le-am petrecut prin Chiang Mai, Sukhotai şi Phitsanulok cu o oprire de rămas bun în Bangkok; shanti-shanti (şotânc şotânc) cu viteza întâi, fără grabă, ca să ne rămână tatuate în minte fiece zâmbet, fiece poveste.

„Dăăă-te dom’le!…”

V-am zis că într-un final, i-am cunoscut pe cei care acu 7 luni ne-au întins o mână: „Haideţi măi, paradisul poate fi şi al vostru, vă ajutăm noi cu o cazare!”? Ei da. Brăduţ şi Elena erau în Chiang Mai cu gaşca ce a văzut nevăzutul, şi ne-au ţinut două locuri la masa de rămas bun venit. Nu mă apuc tocmai eu să vi-i descriu, un lucru ştim sigur şi nu aveţi decât să ne credeţi pe cuvânt: îs oameni faini.


„Yesterday you said: I’m going to send you a team, yaaahh? And today, a russian girl came and nobody knows her yaaahh, I like her, yaaah.”

Mathias, Mark şi Hans au scris o poveste — poveste cu spioni. Spionii? Doi tineri români, pozând în IT-şti naivi ce s-au infiltrat în mişcarea lor de rezistenţă. Cu ce scop? Eh, să nu exagerăm, nici noi nu l-am aflat. Adevărul e că ne-am amuzat copios 5 zile, timp în care Mathias cu imaginaţia lui bogată, a creat o întreagă lume în care toţi eram mai interesanţi: noi agenţi ai forţelor est-europene, ei ţinte cu un trecut tulbure… În realitate? IT-şti şi pensionari la un pahar de bere… dar să nu mai spuneţi nimănui :).


„Mâine plecăm?”

Nu ştiu cum a zburat timpul în Chiang Mai, dar după o săptămână am început să mă simt vinovată: Da’ nu mai dăm şi noi pe la o ruină, ceva?! Adi: Am de ales?

Direcţia: Sukhothai — 193 ruine pe 70 km pătraţi.

De la 6 dimineaţa am pedalat înflăcaraţi printre ziduri şi temple, zona centrală, de nord şi de vest. Toate ruinele sunt acolo, cu mulţi nuferi de jur împrejur. Păcatele ne-au fost iertate, am redevenit „căutători”.

Se apropie ziua plecării şi sentimentele devin mixte, încep să îmi pierd răbdarea. Încerc să scriu despre ce ni se întamplă dar nu reuşesc decât să spun că mi-e dor de casă, aşa că Adi îmi pune interdicţie pe acel cuvânt şi într-un final decidem că mai bine nu mai scriem nimic până nu ne liniştim. Ne vedem de drum.

Fiindcă i-am refuzat lui Adi o oprire în Lampang, am cedat în faţa numelui Phitsanulok – o ultimă gură de aer proaspăt, pur thailandez înainte de a ne afunda în turisticul Bangkok. Mai thailandez nici nu cred că se putea în acel weekend de decembrie, căci am nimerit la fix pentru Cowboys — Indians Grand Festival 2011 :). Muzică country, pălării, piele şi pene, bikeri şi bere. Mâncarea era în schimb cât se poate de locală, cu mult ardei iute ca să nu uităm unde suntem şi de ce n-am vrea să mai plecăm.

Uite aşa au trecut săptămânile şi mai rămăsese o zi până la îmbarcare. Ce era până nu demult dor de casă s-a transformat pe nesimţite în dor de Asia, orice mic lucru ne făcea să oftăm, orice fir de amintire să zâmbim cu o urmă de regret.

Îl privesc pe Adi şi parcă-i citesc în ochi „Las că ne întoarcem noi…”!

Leave a Reply