MG_5352

Jos eșarfa

„Pot să dau jos eşarfa?” „Aşteaptă să ajungem pe partea ailaltă.”

N-am aşteptat. La mijlocul podului ce leagă Iranul de Armenia, eşarfa era împinsă artistic pe spate şi pleata ciufulită ostentativ. Mă mai prostesc şi eu din când în când…

Primii oameni pe care i-am întâlnit pe pământ armenesc au fost… ruşi. Soldatul ce ne-a verificat paşapoartele la capătul podului, tânăra vamesă cu fusta de-o palmă, băiatul simpatic de la controlul final ce ne-a recomandat să vizităm şi Russian Federation.

Abia următorul a fost armean get beget: taximetristul. Yura, de care ne-am despărţit îmbrăţişându-ne ca vechi prieteni — chiar dacă ne-a înţepat. Oricum, deja ne-am învăţat să luăm plasă în prima zi, e ca o tradiţie pentru noi. Aşa că nu ne-am supărat pe Yura, am povestit de mai mare dragul, ne-am oprit la pozat iar în Kapan am mai stat şi la o cafea.

Poate că dacă nu am fi venit din Iran, nu ni s-ar fi părut Kapanul cu nimic mai special decât orice orăşel din România, dar aşa… iarba era mai verde, soarele mai plăcut, peste tot şi toate domnea calmul iar eu nu mai purtam eşarfă.

Aer curat, un borş bun şi două beri! Paradis!

În realitate, un orăşel sovietic din cap până-n picioare unde singurul lucru care zboară e puful de păpădie… căci timpul parcă stă în loc. Poliţaii – miliţienii în argou local – au chipiul pe spate, iaurtul în magazin e la borcan acoperit cu celofan, ingheţata e ca o bucată de unt, apa minerală e la sticlă, Lada e maşina naţională, femeile sunt rotunjoare şi rumene în obraji. Oooh şi încă un lucru… poate mâncarea nu e atât de diversă, dar un lucru cu siguranţă este: vodca!

Bine, nu o luaţi ad-literam… este mai mult de-atât, doar că pe noi ne-a amuzat să regăsim frânturi din epoci apuse.

Leave a Reply