De Gavin şi Phun ne-am despărţit în Probolinggo după o scurtă plimbare cu autobuzul (5 ore).
Cu Janna şi Erol am petrecut 4 ore de neuitat pe marginea drumului, în praful după-amiezii, aşteptând după un microbuz care nu mai pleca. Grupului vesel li s-au alăturat doi studenţi veseli, indonezieni — Agus şi Cipto, care au ajuns să fie translatorii disputei între soferi şi noi.
Ca să mă fac înţeleasă, planul nostru iniţial era următorul: părăsim Banyuwangi dimineaţa, ajungem în Probolinggo pe la 12—13, luăm un minivan până în Cemoro Lawang, pe la 13—14 suntem deja cazaţi, dăm o fugă până la crater să vedem cum stă treaba, dormim liniştiţi; iar a doua zi analizăm la pas craterul, vulcanii, cenuşa şi ce o mai fi pe acolo. Abia ziua următoare ne trezim cu noaptea în cap să vedem răsăritul şi… plecăm.
Şi cam asta a ieşit:
i) Părăsit Banyuwangi dimineaţa – totul ok.
ii) Ajuns în Probolinggo la 1 pm – planul funcţionează.
iii) Părăsit autogara în căutarea microbuzelor spre Bromo (Cemoro Lawang). Un bătrânel uscăţiv şi sprinten ne agaţă din drum, înşfacă un rucsac şi porneşte grăbit spre un şir de microbuze: „Bromo? OK. Microbuzul pleacă imediat”. Bagajele noastre ajung aproape instant pe acoperişul maşinii, iar în timp ce sunt legate fedeleş, abia apucăm să întrebăm de preţul biletului. Acelaşi bătrânel ne spune: „25,000 rupiah. Sunt musulman, nu mint.” şi zâmbeşte arătându-ne cei doi dinţi încă ancoraţi în gingii. Şoferul ne pofteşte să ne aşezăm… trebuie să mai aşteptăm muşterii. Nimic nu părea suspect, iar noi eram deja învăţaţi cu aşteptatul. Ne conformăm, căutăm un loc la umbră, Adi îşi cumpără fructe… şi punem la punct excursia pentru după-amiază. Cemoro Lawang e la doi paşi de crater, câteva ore ne sunt suficiente să inspectăm zona şi poate să prindem chiar şi un apus de soare.
