Mr. Gheolog

De prin târg

De obicei ne ferim să facem recomandări. Fiecare vrea să descopere şi să îşi trăiască la maximum aventura şi nu tot timpul expectanţele se potrivesc. Ne-am gândit totuşi că pentru Vietnam am putea împărtăşi din experienţa noastră, cine ştie când paşii vă vor purta prin aceste locuri.

Dacă îţi place să te târguieşti şi ai timp e distractiv să mergi de mai multe ori la acelaşi magazin. Funcţie de dispoziţia vânzătorului, coafura ta, preţurile variază puternic pentru acelaşi produs. Spre exemplu 500g de cafea costă 80.000, 100.000 sau 300.000 dong. Acelaşi magazin, acelaşi pachet de cafea. Dacă te arăţi nedumerit şi spui că în altă parte ai găsit cu 90.000 ai să afli şi o poveste: da, dar e pachetul de 250g şi cafeaua nu e la fel de bună. Nu te grăbi să pleci, zămbeşte, spune şi tu o poveste. Până la urmă ăsta e farmecul. Dacă, în schimb, eşti pe fugă poţi să o cumperi cu 70.000 de la orice supermarket. Vă las pe voi să ghiciţi de unde am cumpărat! Ahh, am uitat să vă spun că domnişoara care cerea 300.000 era extrem de simpatică şi jovială.

Continue reading Mr. Gheolog

Domnişoară, sunteţi din Republică?

De când am intrat în Vietnam am trăit cu vaga bănuială că nu ar fi trebuit să plătim taxa pentru viză la intrare (visa on arrival). Am tot avut flashback-uri cum vameşul ne-a chemat separat la ghişeu şi ne-a cerut cei 50 de dolari, cum restul oamenilor erau strigaţi prin microfon şi plăteau viza la fereastra deasupra căreia scria Caserie, revedeam ştampila roşie pe care se desluşeste cuvântul GRATIS… Venind din România, ne părea un scenariu plauzibil.

Pe Adi nu prea l-a interesat dacă banii au ajuns în visteria statului sau în buzunarul vameşului, oricum erau bugetaţi să fie daţi. Eu m-am agitat de câteva ori să găsesc site-ul ambasadei României în Vietnam sau vice-versa, poate poate este ceva informaţie. Românii nu au site, sau dacă au îl ţin tare bine ascuns, vietnamezii au site dar nimic legat de plata taxei.

Când am dat peste expoziţia „Prietenia româno-vietnameză” în Saigon, iar ne-a tulburat gândul că ceva nu a fost ok în toată povestea de la vamă… apoi am uitat iar.

Până când, într-o zi, hoinărind pe străzile cartierului vechi din Hanoi zărim tricolorul fluturând mândru în faţa unei clădiri, mi se tulbură privirea, sângele începe să se înfierbânte şi zic: „Eu vreau să ştiu! Dacă nu pentru noi, pentru urmaşii noştri”. „Da’ lasă măi, ce mai contează acum”, zice ardeleanul meu molcom. „Cum să las? De ce să las?” nu fac nimic rău, vreau doar să mă lămurească (când sunt doar cu Adi sunt un leu paraleu, salvez omenirea şi nimic nu îmi stă în cale). Ce să mai zică bietul băiat când vede atâta hotărâre: „Hai!”.

Zărim o maşină intrând în curtea vilei şi poarta se închide încet în urma ei, citim pe plăcuţa de pe zid: Residence. OK, dăm o tură, pregătită să îi înhaţ. Ajungem pe partea cealaltă a casei (e fix pe colţul unei intersecţii) când două persoane ies din curte. Trecem pe lângă ei şi îi auzim vorbind româneşte. Mai facem câţiva paşi şi realizăm că ambasada e pe partea opusă a drumului.

– Cred că e închis la ora asta. Venim mâine.
– Păi, du-te şi întreabă-i pe ei.
– Păi…chiar aşa… pe stradă?!
– Da’ ce are?

Şi m-am dus. Dacă tot eram curajoasă cu câteva minute în urmă trebuia acum să ţin ştacheta sus. Se opriseră pe trotuar la zece metri de noi, domnişoara elegantă vorbea la telefon, domnul tocmai ce îşi aprinsese o ţigară… Marlboro light.

– Bună seara, mă scuzaţi că vă deranjez, aş avea o întrebare…
– Bună ziua. Mda, sigur… Aveţi probleme? Sunteţi din Moldova?
Poftim?!
– Din Republică?

Gata, leul a luat-o la goană pe câmpii, simt cum obrajii mă ard uşor (din Moldova?!?!?!, eu?!?! am accent??!!). Domnul m-a făcut knockout dintr-o mişcare, îmi pierd şirul ideilor şi mă bâlbâi uşor.

– Nu, nu. Suntem de la Cluj.
– Aveţi probleme?
– Ahh… nu. Vroiam doar nişte informaţii… ăăă… Aş vrea să ştiu dacă este vreun acord între România şi Vietnam ca să nu plătim viza, spun eu determinată să revin pe baricade. (dreptate Laura, vrei dreptate!)

Adi stă la vreo doi metri distanţă. îl şi văd cum se fâstâceşte: „Îs cu ea… nu’s cu ea?!”. Până la urmă îşi ia inima în dinţi şi face doi paşi spre noi — îşi arată tardiv susţinerea. Domnul stă pe gânduri. Simt cum câştig teren şi reiau cu elan: „Noi avem visa on arrival şi am văzut că ne-au pus o ştampilă pe care scrie ceva în vietnameză şi apoi gratis. Mă gândeam că ne poate lămuri cineva de la ambasadă”.

„Nu, nu este nici un acord din câte ştiu eu. Trebuie plătită viza. La fel plătesc şi ei dacă vor să viziteze România.”

Între timp domnişoara îşi încheie conversaţia la telefon şi mi se prezintă politicos. Dăm mâna şi mă bâlbâi când îmi spun numele. (De ce mă lovesc cu chestii de astea sub centură?). Ne întreabă şi ea dacă avem probleme, de când suntem în Hanoi, cu ce ocazie. Facem un pic de conversaţie, domnul mai aruncă nişte replici cu tâlc, ne simţim ca doi puştani. La fel de diplomată domnişoara încheie discuţiile cu o invitaţie să îi vizităm la ambasadă. De data asta sunt pe fază, prind aluzia, le mulţumesc pentru informaţii şi îmi cer scuze că i-am reţinut. (Na! Că şi eu pot să fiu ca voi dacă vreau, îmi spun eu mândră încercând să chem leul înapoi de pe câmpii).

Pornim spre hotel.

– Pfff, din Moldova? DIN MOLDOVA??? Am accent de Moldova?!?!
– Nu, măi.
– Pfff… bucureştenii ăştia.

Mai trec câteva zile şi stăm la o bere cu un englez şi un student vietnamez. Ca şi în multe alte dăţi ajungem să facem comparaţie între România şi Vietnam, îmi amintesc de viză şi i-o arăt lui Kien ca să îmi traducă ce scrie pe ea: free. Aki completează: „La visa on arrival trebuie să ai ştampilă cu Fee Paid — taxa plătită”. Gata. E clar!

Dacă este un acord sau nu, nu ne mai interesează. Auzi tu, accent moldovenesc…

Vietnam. Reconcilierea.

Au trecut 10 zile de când am scris ultima dată şi ghiciţi unde suntem! În Hanoi, într-un hotel cochet de unde nu ne mai dăm duşi. Un pic mai mult comfort nu ne strică după 5 luni petrecute pe drum. Avem balcon, un mic jacuzzi, halate de mătase, calculator în cameră şi un pisic alintat… cum să vrei să mai pleci?!?

Oare ne-am schimbat părerea despre Vietnam în timpul ăsta? Da şi nu. În Hue, am găsit o cafenea de-a localnicilor unde nu ne avea nimeni grija, am închiriat biciclete şi ne-am luat primul botez în traficul urban vietnamez. Am pedalat pe străzile inundate şi ne-am avântat în intersecţiile burduşite.

Şi ca iniţierea să fie completă, am mers până la tunelele Vin Moch (din DMZ) – 230 km dus întors – pe motociclete. Adi a fost the lone rider, eu am avut „şofer”. Drumul a fost cel puţin la fel de interesant ca şi vizita la tunele, ne-a prins ploaia, s-a stricat claxonul, s-a rupt pelerina, s-a inundat drumul… şi jur… 200 km pe şaua unei motociclete, nu e chiar comod.

Continue reading Vietnam. Reconcilierea.

Same same, but different

Înainte să plecăm din România, Mitch ne-a spus că Vietnamul e pentru noi, mai ieftin decât restul ţărilor din Asia de SE. Aşa este, dar cu ce preţ?

De câte ori am început să scriu despre aventurile noastre aici, de atâtea ori m-am oprit, nici o dată nu mi-a părut să fie o părere obiectivă care să facă dreptate locurilor. Totuşi e prima oară în excursia noastră când sunt mai multe dezamăgiri decât până acum.

La o primă vedere ai spune că aici e paradisul: cazare ieftină, bere ieftină, replici ieftine la toate mărcile de pe pământ. Şi atunci ce ne plângem? În primele două zile nici măcar nu ne-a fost rău, tocmai aterizasem dintr-o ţară scumpă — Noua Zeelandă, unde plăteam 60 lei pentru un loc de parcare şi „dreptul” la curent, iar aici am dat 35 lei pentru o cameră la hotel cu mini bar, aer condiţionat, televizor şi Wi-Fi… căldura, e bineînteles inclusă.

În schimb, nu mult după aceea am început să vedem mai departe de camera de hotel. Am văzut marea de străini care stau tolăniţi la terase sorbind bere ieftină cât e ziua de lungă, vânzătorii ambulanţi care se perindă printre ei în speranţa că vor cumpăra o inutilitate la preţuri pentru turişti. La început îi priveam cu interes, dar mai apoi ne-am dat seama că nu făceam decât să dăm startul unui dialog în care localnicii insistau să cumpărăm ceva şi noi să refuzăm jenaţi. Acum ştim, punem ochii în pământ şi nu zâmbim.

Continue reading Same same, but different