Tag: 2011

Rămâi cu bine Asia

Cu privirea ţintuită pe scrisul roşiatic „Haine groase” înfig Leatherman-ul în scotch-ul ce ţine laolaltă cutia. Mă afund cu hotărâre în hainele frumos împachetate şi scot dintre ele un pulover mai gros.

Celebra frază „iarna nu-i ca vara” chiar se potriveşte. Garderoba precară din rucsacii noştri nu e deloc adaptată la condiţiile „de drum” de acasă: tricou, tricou, maiou, scurţi, şlapi, brrrr… aici sunt -5 grade, un fior îmi trece pe spate şi mai iau un pulover din cutie, just in case.

E bine acasă, dar nu pot minţi… tare bine a fost şi la ei.

Ultimele două-trei săptămâni le-am petrecut prin Chiang Mai, Sukhotai şi Phitsanulok cu o oprire de rămas bun în Bangkok; shanti-shanti (şotânc şotânc) cu viteza întâi, fără grabă, ca să ne rămână tatuate în minte fiece zâmbet, fiece poveste.

„Dăăă-te dom’le!…”

Continue reading Rămâi cu bine Asia

O luăm de la capăt

Suntem înapoi în Thailanda, e ultima sută de metri înainte de a ne întoarce acasă la colaci şi sărmăluţe.

De vreo săptămână ne învârtim prin nord, în căutarea triburilor şi a unui bungalow unde să putem lenevi încă un pic la soare. Etnici am găsit, căsuţă mai puţin. Trebuie să recunosc, m-am plâns eu că în Vietnam trebuie să tot „lupţi”, că e mult turism şi prea puţină autenticitate, dar un lucru cu siguranţă îl regret acum: cazările. Poate nu ne învârtim pe unde trebuie, poate că e sezon, dar nu găsim nimic decent sub 600 THB, în timp ce la vecinii vietnamezi cu banii ăştia eram regi.

Eh, trecem şi peste asta. Măcar de ar fi soare… de vreo două zile ne tot loveşte cu ploaie şi ceaţă, parcă să ne pregătească pentru vremea de acasă.

Foarte multe nu avem de povestit. În Luang Prabang am vizitat o mulţime de temple şi ne-am mirat de contrastul dintre oraş şi restul ţării. Străzi curate, restaurante cu terase cochete, ATM-uri la fiecare colţ şi un mare târg de suveniruri în fiecare seară.

Continue reading O luăm de la capăt

Mr. Han

După 3 zile petrecute în Sa Pa am pornit spre Laos. Drumul se face din două bucăţi: prima zi călătoreşti din Sa Pa până în Dien Bien Phu, iar a doua zi dis de dimineaţă porneşti spre Muang Khua, Laos — 2 zile, 380 kilometri.

Copii conştiincioşi cum suntem, am încercat cu o zi înainte de plecare să ne interesăm de autobuz, ora de plecare, preţ. Fiindcă nu ne încredem în agenţiile de turism, am mers direct la sursă: ghişeul de bilete al autogării. „250.000 VND” ne spune funcţionarul autogării. Contrariaţi, refuzăm să plătim, toată informaţia adunată de pe net spune clar: 140.000. Hotărâm ca a doua zi să suim în bus şi să plătim suma corectă şoferului.

Dimineaţa la 7 eram în faţa autogării, unde am tot stat până pe la 9, când şi-a făcut apariţia micul autobuz. Alături de noi, un tip cu bicicleta încărcată de rucsaci. Ne ridicăm paporniţele pe maşină şi ne luăm în primire locurile. După încă 5 minute urcă două franţuzoaice isterizate, gesticulând nervoase către agentul de turism ce le însoţea: „Pentru asta ţi-am plătit 12 dolari? Uită-te ce e aici!”. După o întreagă reprezentaţie până la urmă cedează şi se aşează bosumflate. Autobuzul porneşte cârâit şi la drum cu noi…

Continue reading Mr. Han

Mr. Gheolog

De prin târg

De obicei ne ferim să facem recomandări. Fiecare vrea să descopere şi să îşi trăiască la maximum aventura şi nu tot timpul expectanţele se potrivesc. Ne-am gândit totuşi că pentru Vietnam am putea împărtăşi din experienţa noastră, cine ştie când paşii vă vor purta prin aceste locuri.

Dacă îţi place să te târguieşti şi ai timp e distractiv să mergi de mai multe ori la acelaşi magazin. Funcţie de dispoziţia vânzătorului, coafura ta, preţurile variază puternic pentru acelaşi produs. Spre exemplu 500g de cafea costă 80.000, 100.000 sau 300.000 dong. Acelaşi magazin, acelaşi pachet de cafea. Dacă te arăţi nedumerit şi spui că în altă parte ai găsit cu 90.000 ai să afli şi o poveste: da, dar e pachetul de 250g şi cafeaua nu e la fel de bună. Nu te grăbi să pleci, zămbeşte, spune şi tu o poveste. Până la urmă ăsta e farmecul. Dacă, în schimb, eşti pe fugă poţi să o cumperi cu 70.000 de la orice supermarket. Vă las pe voi să ghiciţi de unde am cumpărat! Ahh, am uitat să vă spun că domnişoara care cerea 300.000 era extrem de simpatică şi jovială.

Continue reading Mr. Gheolog

Domnişoară, sunteţi din Republică?

De când am intrat în Vietnam am trăit cu vaga bănuială că nu ar fi trebuit să plătim taxa pentru viză la intrare (visa on arrival). Am tot avut flashback-uri cum vameşul ne-a chemat separat la ghişeu şi ne-a cerut cei 50 de dolari, cum restul oamenilor erau strigaţi prin microfon şi plăteau viza la fereastra deasupra căreia scria Caserie, revedeam ştampila roşie pe care se desluşeste cuvântul GRATIS… Venind din România, ne părea un scenariu plauzibil.

Pe Adi nu prea l-a interesat dacă banii au ajuns în visteria statului sau în buzunarul vameşului, oricum erau bugetaţi să fie daţi. Eu m-am agitat de câteva ori să găsesc site-ul ambasadei României în Vietnam sau vice-versa, poate poate este ceva informaţie. Românii nu au site, sau dacă au îl ţin tare bine ascuns, vietnamezii au site dar nimic legat de plata taxei.

Când am dat peste expoziţia „Prietenia româno-vietnameză” în Saigon, iar ne-a tulburat gândul că ceva nu a fost ok în toată povestea de la vamă… apoi am uitat iar.

Până când, într-o zi, hoinărind pe străzile cartierului vechi din Hanoi zărim tricolorul fluturând mândru în faţa unei clădiri, mi se tulbură privirea, sângele începe să se înfierbânte şi zic: „Eu vreau să ştiu! Dacă nu pentru noi, pentru urmaşii noştri”. „Da’ lasă măi, ce mai contează acum”, zice ardeleanul meu molcom. „Cum să las? De ce să las?” nu fac nimic rău, vreau doar să mă lămurească (când sunt doar cu Adi sunt un leu paraleu, salvez omenirea şi nimic nu îmi stă în cale). Ce să mai zică bietul băiat când vede atâta hotărâre: „Hai!”.

Zărim o maşină intrând în curtea vilei şi poarta se închide încet în urma ei, citim pe plăcuţa de pe zid: Residence. OK, dăm o tură, pregătită să îi înhaţ. Ajungem pe partea cealaltă a casei (e fix pe colţul unei intersecţii) când două persoane ies din curte. Trecem pe lângă ei şi îi auzim vorbind româneşte. Mai facem câţiva paşi şi realizăm că ambasada e pe partea opusă a drumului.

– Cred că e închis la ora asta. Venim mâine.
– Păi, du-te şi întreabă-i pe ei.
– Păi…chiar aşa… pe stradă?!
– Da’ ce are?

Şi m-am dus. Dacă tot eram curajoasă cu câteva minute în urmă trebuia acum să ţin ştacheta sus. Se opriseră pe trotuar la zece metri de noi, domnişoara elegantă vorbea la telefon, domnul tocmai ce îşi aprinsese o ţigară… Marlboro light.

– Bună seara, mă scuzaţi că vă deranjez, aş avea o întrebare…
– Bună ziua. Mda, sigur… Aveţi probleme? Sunteţi din Moldova?
– Poftim?!
– Din Republică?

Gata, leul a luat-o la goană pe câmpii, simt cum obrajii mă ard uşor (din Moldova?!?!?!, eu?!?! am accent??!!). Domnul m-a făcut knockout dintr-o mişcare, îmi pierd şirul ideilor şi mă bâlbâi uşor.

– Nu, nu. Suntem de la Cluj.
– Aveţi probleme?
– Ahh… nu. Vroiam doar nişte informaţii… ăăă… Aş vrea să ştiu dacă este vreun acord între România şi Vietnam ca să nu plătim viza, spun eu determinată să revin pe baricade. (dreptate Laura, vrei dreptate!)

Adi stă la vreo doi metri distanţă. îl şi văd cum se fâstâceşte: „Îs cu ea… nu’s cu ea?!”. Până la urmă îşi ia inima în dinţi şi face doi paşi spre noi — îşi arată tardiv susţinerea. Domnul stă pe gânduri. Simt cum câştig teren şi reiau cu elan: „Noi avem visa on arrival şi am văzut că ne-au pus o ştampilă pe care scrie ceva în vietnameză şi apoi gratis. Mă gândeam că ne poate lămuri cineva de la ambasadă”.

„Nu, nu este nici un acord din câte ştiu eu. Trebuie plătită viza. La fel plătesc şi ei dacă vor să viziteze România.”

Între timp domnişoara îşi încheie conversaţia la telefon şi mi se prezintă politicos. Dăm mâna şi mă bâlbâi când îmi spun numele. (De ce mă lovesc cu chestii de astea sub centură?). Ne întreabă şi ea dacă avem probleme, de când suntem în Hanoi, cu ce ocazie. Facem un pic de conversaţie, domnul mai aruncă nişte replici cu tâlc, ne simţim ca doi puştani. La fel de diplomată domnişoara încheie discuţiile cu o invitaţie să îi vizităm la ambasadă. De data asta sunt pe fază, prind aluzia, le mulţumesc pentru informaţii şi îmi cer scuze că i-am reţinut. (Na! Că şi eu pot să fiu ca voi dacă vreau, îmi spun eu mândră încercând să chem leul înapoi de pe câmpii).

Pornim spre hotel.

– Pfff, din Moldova? DIN MOLDOVA??? Am accent de Moldova?!?!
– Nu, măi.
– Pfff… bucureştenii ăştia.

Mai trec câteva zile şi stăm la o bere cu un englez şi un student vietnamez. Ca şi în multe alte dăţi ajungem să facem comparaţie între România şi Vietnam, îmi amintesc de viză şi i-o arăt lui Kien ca să îmi traducă ce scrie pe ea: free. Aki completează: „La visa on arrival trebuie să ai ştampilă cu Fee Paid — taxa plătită”. Gata. E clar!

Dacă este un acord sau nu, nu ne mai interesează. Auzi tu, accent moldovenesc…

Vietnam. Reconcilierea.

Au trecut 10 zile de când am scris ultima dată şi ghiciţi unde suntem! În Hanoi, într-un hotel cochet de unde nu ne mai dăm duşi. Un pic mai mult comfort nu ne strică după 5 luni petrecute pe drum. Avem balcon, un mic jacuzzi, halate de mătase, calculator în cameră şi un pisic alintat… cum să vrei să mai pleci?!?

Oare ne-am schimbat părerea despre Vietnam în timpul ăsta? Da şi nu. În Hue, am găsit o cafenea de-a localnicilor unde nu ne avea nimeni grija, am închiriat biciclete şi ne-am luat primul botez în traficul urban vietnamez. Am pedalat pe străzile inundate şi ne-am avântat în intersecţiile burduşite.

Şi ca iniţierea să fie completă, am mers până la tunelele Vin Moch (din DMZ) – 230 km dus întors – pe motociclete. Adi a fost the lone rider, eu am avut „şofer”. Drumul a fost cel puţin la fel de interesant ca şi vizita la tunele, ne-a prins ploaia, s-a stricat claxonul, s-a rupt pelerina, s-a inundat drumul… şi jur… 200 km pe şaua unei motociclete, nu e chiar comod.

Continue reading Vietnam. Reconcilierea.

Same same, but different

Înainte să plecăm din România, Mitch ne-a spus că Vietnamul e pentru noi, mai ieftin decât restul ţărilor din Asia de SE. Aşa este, dar cu ce preţ?

De câte ori am început să scriu despre aventurile noastre aici, de atâtea ori m-am oprit, nici o dată nu mi-a părut să fie o părere obiectivă care să facă dreptate locurilor. Totuşi e prima oară în excursia noastră când sunt mai multe dezamăgiri decât până acum.

La o primă vedere ai spune că aici e paradisul: cazare ieftină, bere ieftină, replici ieftine la toate mărcile de pe pământ. Şi atunci ce ne plângem? În primele două zile nici măcar nu ne-a fost rău, tocmai aterizasem dintr-o ţară scumpă — Noua Zeelandă, unde plăteam 60 lei pentru un loc de parcare şi „dreptul” la curent, iar aici am dat 35 lei pentru o cameră la hotel cu mini bar, aer condiţionat, televizor şi Wi-Fi… căldura, e bineînteles inclusă.

În schimb, nu mult după aceea am început să vedem mai departe de camera de hotel. Am văzut marea de străini care stau tolăniţi la terase sorbind bere ieftină cât e ziua de lungă, vânzătorii ambulanţi care se perindă printre ei în speranţa că vor cumpăra o inutilitate la preţuri pentru turişti. La început îi priveam cu interes, dar mai apoi ne-am dat seama că nu făceam decât să dăm startul unui dialog în care localnicii insistau să cumpărăm ceva şi noi să refuzăm jenaţi. Acum ştim, punem ochii în pământ şi nu zâmbim.

Continue reading Same same, but different

Aotearoa. De rămas bun.

Gata. Am încheiat etapa Noua Zeelandă. Suntem înapoi în coloratul Kuala Lumpur, iar mâine pornim spre Vietnam. Înainte să reîncepem poveştile despre Asia, am rămas datori cu fotografii, mai ales că nişte simpatici prieteni ne-au cerut mai multe poze şi mai puţine vorbe.

Adevărul e că dacă e să ignorăm frigul şi ploaia, excursia noastră a fost extrem de reuşită. OK, recunosc, bugetul ne-a fost zguduit puţin, dar nu avem păreri de rău. Ne-am gândit că nu ne vom întoarce prea curând în colţul ăsta de lume şi atunci de ce să nu profităm cât suntem aici.

Acuma să nu vă gândiţi că ne-am răsfăţat cu plimbări cu elicopterul peste gheţari, bungee jumping sau cine ştie ce restaurante fancy. Alea costă de rup, elicopterul cred că e în jur de 200 NZD de persoană, iar pentru câteva minute pe tiroliană dai 30 NZD dintr-un foc. Nu, înafara unei ieşiri în larg cu barca printre fiordurile din Milford, am rămas fideli plimbărilor pe jos, ne-am gătit mâncarea singuri şi am cinstit câte un pahar de vin când era prea frig afară.

Continue reading Aotearoa. De rămas bun.

Aotearoa. Povestea continuă.

Se făcea că eram în prima zi a aventurii noastre. Uşor stângaci dar veseli nevoie mare părăseam Christchurch-ul cu direcţia Kaikoura. Cerul era cam înnorat şi ploua mocăneşte pe alocuri, dar nu ne-am alarmat, aveam căsuţa noastră pe roţi şi nimic nu ne putea şterge zâmbetul de pe buze. Dacă ne-ai fi întrebat ne credeam regii şoselelor.

În aceeaşi seară, într-un camping pe marginea drumului, doi tineri români îmbrăcaţi cu trei rânduri de haine, băgaţi în saci de dormit şi acoperiţi cu o plapumă povesteau în mica lor rulotă:

  • Crezi că mâine o să fie mai cald? Ce bine că ne-au dat ăştia radiatorul.
  • Da’ e cam mic, nu prea face faţă.
  • Tre’ să ne căutăm ceva haine de iarnă, că aşa nu se poate.
  • 36 dolari pentru un powered site şi 5 pentru o oră de internet, da’ îs nebuni ?!… în Asia toţi ne dădeau netu gratis.
  • Preţul civilizaţiei… concluzionează Laura mândră foc.

Îşi trag plapuma peste nas şi se pun la somn: Mâine trebuie să fie soare…

…Dar nu a fost. A fost în schimb ploaie, vânt şi… frig. La început ne spuneam că e trecător, mai apoi ne-am resemnat, ne-am cumpărat un rând de haine groase şi am apreciat orice apariţie cât de fugară a soarelui. Asta e primăvara în Noua Zeelandă.

Continue reading Aotearoa. Povestea continuă.

Aotearoa

După 20 zile, 3800 km, 4 kg de caşcaval şi nenumărate ciocolăţi înfulecate putem spune cu mâna pe inimă: Noua Zeelandă este un adevărat paradis. Este ca şi cum ai pune la un loc fiordurile Norvegiei, coasta Scoţiei, Alpii Elveţiei, viile Franţei, plajele Greciei, râurile Sloveniei, iar ca peisajul să fie complet ai presăra dealuri cu oiţe printre ele. Nu cred că am văzut încă un loc mai frumos, curat şi bogat. Oraşele sunt mici şi plăcute, oamenii puţini şi foarte prietenoşi.

Dar uite că am început cu concluzia în loc să spun povestea :). Povestea începe cam aşa.

Cu o săptămână înainte de a pleca spre Noua Zeelandă, nu eram încă siguri cum o vom vizita: backpacker style — adică stat în hosteluri şi mers cu busul sau house on wheels — adică închiriat maşinuţă şi dormit în ea. După ce l-am înnebunit pe Adi să îmi demonstreze matematic că e mai avantajos cu maşina (tabele comparative cu preţuri, locaţii, distanţe şi alte cele) plenul a concluzionat că e cea mai potrivită variantă. Din ce calculasem noi ieşeam cam în acelaşi preţ şi aveam flexibilitate (calculele s-au dovedit optimiste… din nou, dar alegerea a fost cea corectă).

Continue reading Aotearoa