Asides

Schimbare de plan: la mare!

Treaba stă cam aşa: am avut un plan şi acum nu prea a mai rămas mare lucru din el. Dacă am fi luat viza de Pakistan la timpul ei acum eram în China, dar a trebuit să improvizăm, aşa că am trecut în Armenia pe principiul că evităm zborurile. Acum două săptămâni mai că puteam să vă salutăm de pe cealaltă parte a Mării Negre.

Din păcate în optimismul nostru debordant am omis să recalculăm şi bugetul, aşa că ne-am trezit la nici 4000 km distanţă de casă fără mai bine de jumate din fonduri. Nu zic, terestru poate că am făcut mai bine de 10000 km, dar oricum am fi întors-o nu am fi ajuns până în Mongolia cu ce mai aveam.

Drept urmare am adaptat: am căutat cel mai lesne zbor din Caucaz spre Asia şi am aterizat în Sri Lanka — o ţară liberală în ceea ce priveşte regimul vizelor. Ce o să facem de aici nici noi nu ştim, ne lăsăm surprinşi.

Am încetat să ne mai facem planuri, drumul contează mai mult decât destinaţia.

5 Iunie 2012

Ieri am vrut să zburăm din Tbilisi în Mestia. Au ei un mic avionaş cu care te duci din capitală până la 1500 m în buricul munţilor. Entuziasm, mustăceli! 15 pasageri, adrenalină, munţi şi gheţari la picioarele noastre.

…N-a fost să fie, după patru ore de aşteptat în aeroport zborul a fost amânat.

Azi am fost în Rustavi. Am copt noi o idee peste noapte şi cu un pic de suport moral de la gazda noastră ne-am înfiinţat în piaţa de maşini. Plecăm cu o Lădiţă în Kârgâstan! Entuziasm, mustăceli! O Ladă, un cort, noi doi şi vreo 3 bidoane de benzină. Aventură!

…N-a fost să fie. La piaţă abia dacă găseşti vreo patru Lade amărâte cu gumele puşcate şi decorate cu rugină de jur împrejur prin marea de Mercedes, BMW şi alte mărci cu prestigiu. Când am întrebat pe couchsurfing de un cort second hand s-a aşezat liniştea…

Ne-am desumflat. Ce facem acum? Mai încercăm un zbor? Mergem în Kazbegi? Plecăm?

Plecăăăăm?!?!!?

Continue reading 5 Iunie 2012

Jos eșarfa

„Pot să dau jos eşarfa?” „Aşteaptă să ajungem pe partea ailaltă.”

N-am aşteptat. La mijlocul podului ce leagă Iranul de Armenia, eşarfa era împinsă artistic pe spate şi pleata ciufulită ostentativ. Mă mai prostesc şi eu din când în când…

Primii oameni pe care i-am întâlnit pe pământ armenesc au fost… ruşi. Soldatul ce ne-a verificat paşapoartele la capătul podului, tânăra vamesă cu fusta de-o palmă, băiatul simpatic de la controlul final ce ne-a recomandat să vizităm şi Russian Federation.

Abia următorul a fost armean get beget: taximetristul. Yura, de care ne-am despărţit îmbrăţişându-ne ca vechi prieteni — chiar dacă ne-a înţepat. Oricum, deja ne-am învăţat să luăm plasă în prima zi, e ca o tradiţie pentru noi. Aşa că nu ne-am supărat pe Yura, am povestit de mai mare dragul, ne-am oprit la pozat iar în Kapan am mai stat şi la o cafea.

Poate că dacă nu am fi venit din Iran, nu ni s-ar fi părut Kapanul cu nimic mai special decât orice orăşel din România, dar aşa… iarba era mai verde, soarele mai plăcut, peste tot şi toate domnea calmul iar eu nu mai purtam eşarfă.

Continue reading Jos eșarfa

Rămâi cu bine Asia

Cu privirea ţintuită pe scrisul roşiatic „Haine groase” înfig Leatherman-ul în scotch-ul ce ţine laolaltă cutia. Mă afund cu hotărâre în hainele frumos împachetate şi scot dintre ele un pulover mai gros.

Celebra frază „iarna nu-i ca vara” chiar se potriveşte. Garderoba precară din rucsacii noştri nu e deloc adaptată la condiţiile „de drum” de acasă: tricou, tricou, maiou, scurţi, şlapi, brrrr… aici sunt -5 grade, un fior îmi trece pe spate şi mai iau un pulover din cutie, just in case.

E bine acasă, dar nu pot minţi… tare bine a fost şi la ei.

Ultimele două-trei săptămâni le-am petrecut prin Chiang Mai, Sukhotai şi Phitsanulok cu o oprire de rămas bun în Bangkok; shanti-shanti (şotânc şotânc) cu viteza întâi, fără grabă, ca să ne rămână tatuate în minte fiece zâmbet, fiece poveste.

„Dăăă-te dom’le!…”

Continue reading Rămâi cu bine Asia

Mr. Gheolog

De prin târg

De obicei ne ferim să facem recomandări. Fiecare vrea să descopere şi să îşi trăiască la maximum aventura şi nu tot timpul expectanţele se potrivesc. Ne-am gândit totuşi că pentru Vietnam am putea împărtăşi din experienţa noastră, cine ştie când paşii vă vor purta prin aceste locuri.

Dacă îţi place să te târguieşti şi ai timp e distractiv să mergi de mai multe ori la acelaşi magazin. Funcţie de dispoziţia vânzătorului, coafura ta, preţurile variază puternic pentru acelaşi produs. Spre exemplu 500g de cafea costă 80.000, 100.000 sau 300.000 dong. Acelaşi magazin, acelaşi pachet de cafea. Dacă te arăţi nedumerit şi spui că în altă parte ai găsit cu 90.000 ai să afli şi o poveste: da, dar e pachetul de 250g şi cafeaua nu e la fel de bună. Nu te grăbi să pleci, zămbeşte, spune şi tu o poveste. Până la urmă ăsta e farmecul. Dacă, în schimb, eşti pe fugă poţi să o cumperi cu 70.000 de la orice supermarket. Vă las pe voi să ghiciţi de unde am cumpărat! Ahh, am uitat să vă spun că domnişoara care cerea 300.000 era extrem de simpatică şi jovială.

Continue reading Mr. Gheolog

Domnişoară, sunteţi din Republică?

De când am intrat în Vietnam am trăit cu vaga bănuială că nu ar fi trebuit să plătim taxa pentru viză la intrare (visa on arrival). Am tot avut flashback-uri cum vameşul ne-a chemat separat la ghişeu şi ne-a cerut cei 50 de dolari, cum restul oamenilor erau strigaţi prin microfon şi plăteau viza la fereastra deasupra căreia scria Caserie, revedeam ştampila roşie pe care se desluşeste cuvântul GRATIS… Venind din România, ne părea un scenariu plauzibil.

Pe Adi nu prea l-a interesat dacă banii au ajuns în visteria statului sau în buzunarul vameşului, oricum erau bugetaţi să fie daţi. Eu m-am agitat de câteva ori să găsesc site-ul ambasadei României în Vietnam sau vice-versa, poate poate este ceva informaţie. Românii nu au site, sau dacă au îl ţin tare bine ascuns, vietnamezii au site dar nimic legat de plata taxei.

Când am dat peste expoziţia „Prietenia româno-vietnameză” în Saigon, iar ne-a tulburat gândul că ceva nu a fost ok în toată povestea de la vamă… apoi am uitat iar.

Până când, într-o zi, hoinărind pe străzile cartierului vechi din Hanoi zărim tricolorul fluturând mândru în faţa unei clădiri, mi se tulbură privirea, sângele începe să se înfierbânte şi zic: „Eu vreau să ştiu! Dacă nu pentru noi, pentru urmaşii noştri”. „Da’ lasă măi, ce mai contează acum”, zice ardeleanul meu molcom. „Cum să las? De ce să las?” nu fac nimic rău, vreau doar să mă lămurească (când sunt doar cu Adi sunt un leu paraleu, salvez omenirea şi nimic nu îmi stă în cale). Ce să mai zică bietul băiat când vede atâta hotărâre: „Hai!”.

Zărim o maşină intrând în curtea vilei şi poarta se închide încet în urma ei, citim pe plăcuţa de pe zid: Residence. OK, dăm o tură, pregătită să îi înhaţ. Ajungem pe partea cealaltă a casei (e fix pe colţul unei intersecţii) când două persoane ies din curte. Trecem pe lângă ei şi îi auzim vorbind româneşte. Mai facem câţiva paşi şi realizăm că ambasada e pe partea opusă a drumului.

– Cred că e închis la ora asta. Venim mâine.
– Păi, du-te şi întreabă-i pe ei.
– Păi…chiar aşa… pe stradă?!
– Da’ ce are?

Şi m-am dus. Dacă tot eram curajoasă cu câteva minute în urmă trebuia acum să ţin ştacheta sus. Se opriseră pe trotuar la zece metri de noi, domnişoara elegantă vorbea la telefon, domnul tocmai ce îşi aprinsese o ţigară… Marlboro light.

– Bună seara, mă scuzaţi că vă deranjez, aş avea o întrebare…
– Bună ziua. Mda, sigur… Aveţi probleme? Sunteţi din Moldova?
– Poftim?!
– Din Republică?

Gata, leul a luat-o la goană pe câmpii, simt cum obrajii mă ard uşor (din Moldova?!?!?!, eu?!?! am accent??!!). Domnul m-a făcut knockout dintr-o mişcare, îmi pierd şirul ideilor şi mă bâlbâi uşor.

– Nu, nu. Suntem de la Cluj.
– Aveţi probleme?
– Ahh… nu. Vroiam doar nişte informaţii… ăăă… Aş vrea să ştiu dacă este vreun acord între România şi Vietnam ca să nu plătim viza, spun eu determinată să revin pe baricade. (dreptate Laura, vrei dreptate!)

Adi stă la vreo doi metri distanţă. îl şi văd cum se fâstâceşte: „Îs cu ea… nu’s cu ea?!”. Până la urmă îşi ia inima în dinţi şi face doi paşi spre noi — îşi arată tardiv susţinerea. Domnul stă pe gânduri. Simt cum câştig teren şi reiau cu elan: „Noi avem visa on arrival şi am văzut că ne-au pus o ştampilă pe care scrie ceva în vietnameză şi apoi gratis. Mă gândeam că ne poate lămuri cineva de la ambasadă”.

„Nu, nu este nici un acord din câte ştiu eu. Trebuie plătită viza. La fel plătesc şi ei dacă vor să viziteze România.”

Între timp domnişoara îşi încheie conversaţia la telefon şi mi se prezintă politicos. Dăm mâna şi mă bâlbâi când îmi spun numele. (De ce mă lovesc cu chestii de astea sub centură?). Ne întreabă şi ea dacă avem probleme, de când suntem în Hanoi, cu ce ocazie. Facem un pic de conversaţie, domnul mai aruncă nişte replici cu tâlc, ne simţim ca doi puştani. La fel de diplomată domnişoara încheie discuţiile cu o invitaţie să îi vizităm la ambasadă. De data asta sunt pe fază, prind aluzia, le mulţumesc pentru informaţii şi îmi cer scuze că i-am reţinut. (Na! Că şi eu pot să fiu ca voi dacă vreau, îmi spun eu mândră încercând să chem leul înapoi de pe câmpii).

Pornim spre hotel.

– Pfff, din Moldova? DIN MOLDOVA??? Am accent de Moldova?!?!
– Nu, măi.
– Pfff… bucureştenii ăştia.

Mai trec câteva zile şi stăm la o bere cu un englez şi un student vietnamez. Ca şi în multe alte dăţi ajungem să facem comparaţie între România şi Vietnam, îmi amintesc de viză şi i-o arăt lui Kien ca să îmi traducă ce scrie pe ea: free. Aki completează: „La visa on arrival trebuie să ai ştampilă cu Fee Paid — taxa plătită”. Gata. E clar!

Dacă este un acord sau nu, nu ne mai interesează. Auzi tu, accent moldovenesc…

Cu și despre noi

Ce face Adi?

Adi se relaxeză. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Laura spune că nu e serios şi că fără o planificare riguroasă ajung să piardă timp şi bani.

  • citeşte. Caută un balansoar sau o canapea comodă şi se cufundă în lectură. Dacă nu are o carte, face el cumva de intră pe internet şi mai citeşte un pic
  • testează bucătăria locală. Fie el restaurant, sau stand pe marginea drumului, nimic nu trebuie să treacă neîncercat
  • zâmbeşte mai mult decât l-am văzut vreodată
  • se distrează pe seama mea şi a micilor mele revolte
  • încearcă să negocieze tot timpul şi e mândru foc când obţine un discount cât de mic
  • când vede o cofetărie e musai să intre şi să încerce o prăjitură
  • editează cu dedicaţie articolele de pe site şi traduce în engleză când îşi aduce aminte (cam rar în ultima vreme)
  • bea cafea (s-a îndrăgostit pur şi simplu de cafeaua indoneziană)
Ce face Laura?

Laura se stresează. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Adi spune că are o deformare profesională, că trebuie să ştie tot timpul care e următorul pas şi să analizeze toate posibilităţile.

  • testează bucatăria locală după ce a fost verificată de Adi
  • mângâie toate mâţele ce îi ies în cale şi le vorbeşte în dulcele grai bucovinean
  • citeşte o parte din cărţile lui Adi
  • încearcă să vorbească indoneziană deşi ştie doar sedikit (puţină)
  • când vede un şobolan strigă Ratatooouuuiillleee!
  • se strâmbă de fiecare dată când vede un indian scuipând cu patos
  • uneori crede că a slăbit… alte ori că s-a îngrăsat; Adi zâmbeşte aprobator în ambele cazuri
  • scrie vederi şi poveşti pentru cei de acasă
  • bea cafea (de orice fel, nu face atâtea nazuri ca şi Adi)

Împreună bat drumuri, cunosc oameni, râd, povestesc, se mai ceartă, fac planuri şi au tot soiul de mici revelaţii legate de serviciu, prieteni, ţară şi culturi.

Cu și despre oameni

Povestea noastră e şi povestea lor. Nu ar fi existat nimic din tot ce scriem aici dacă nu ar fi fost un Răzvan să ne întărâte, un Soki să ne încurajeze, un Gavin să ne motiveze sau un Alex să ne citească. La fiecare pas, cineva ne veghează :).

Totul e cu şi despre oameni de fapt şi de drept.

Dacă Jana nu ne-ar fi zărit la intrarea templului Borobudur, nu am fi petrecut următoarele zile bătând alături de ei străzile Yogyakartei, dacă taximetristul ne-ar fi dus la piaţa de păsări (aşa cum ne înţeleseserăm) nu am fi văzut ruinele oraşului, dacă italianul zurliu de la pensiune nu ne-ar fi spus de karaoke nu am fi ştiut că stăm în cartierul roşu, dacă localnicul din faţa palatului nu ne-ar fi agăţat să ne spună despre batik-uri, nu am fi trăit pe pielea noastră una din cele mai populare „păcăleli” locale. Are rost să continui?

Are, fiindcă fără doar şi poate ei sunt povestea noastră.

Yogyakarta am descoperit-o alături de Jana şi Erol; cu ei am fost pe zidurile vechi ale oraşului, cu ei am văzut puii de găină portocalii, am mâncat cobra la grătar şi ne-am umplut de praf pe străzile din Kota Gede. Ne-au povestit despre India… le-am povestit despre România, despre planuri, vise şi realităţi.

Icha şi Dea ne-au salvat din mâinile taximetriştilor din Surabaya ca mai apoi Ganda şi Regita să ne ajute să vedem oraşul prin ochii lor.

Pe Zack, vechiul prieten de pe Pulau Kapas, l-am regăsit în Melacca, la fix cât să putem depăna poveşti în barul cu muzică raggae de pe marginea râului.

Şi sunt mulţi alţii care ne scriu povestea: tipul din Sumenep ce a vrut să pornim un business împreună pe insulă; cel din Yogia care, inspirat de idea lui Adi, a creat un nou tur pentru străini; precupeaţa ce nu a vrut să lase din preţul durianului; poliţistul de la aeroportul din Singapore care vroia să ştie ce caută cuţitul în bagajul de mână; domnişoara de la farmacia din mall care a făcut ochii mari când i-am cerut soluţie împotriva păduchilor… :).

Zâmbim când ne amintim şi le mulţumim.

Adevărul. Jungle Business.

De data asta chiar îl pârăsc pe Adi. Nu se mai poate… Nu de alta, dar dacă o să se uite cineva vreodată la ce traseu am putut avea noi prin Malaezia o să se crucească. De ce am făcut noi toată coasta de est din sud până în nord ca apoi să coborâm până în mijlocul ţării şi după aceea să urcăm iar? Pentru că ADI a vrut să meargă cu „trenul junglei” din nord spre sud şi asta fiindcă prinzi mai multe ore de lumină… şi în principiu vezi mai multe. Ia să îl întrebaţi pe Adi câte a văzut!

Nada. Niente. Zero. Zilch.

Se pare că trezitul la trei dimineaţa nu îl coafează, aşa că a recuperat orele de somn pe una din banchete în timp ce trenul îl plimba printre stânci şi liene, leganându-l uşor.

Recunosc, şi eu am mai aţipit… dar uşoara paranoia legată de siguranţa bagajelor m-a ţinut trează aproape tot drumul. Ţin să menţionez că nici un moment nu au fost ameninţate, dar na… nu te pui cu piticii.

Dacă a meritat mersul cu trenul? 🙂 Pentru noi, nu foarte tare. Dacă îl recomandăm?… doar dacă e lumea în pană de idei. Într-adevăr, alături de noi au călătorit precupeţe cu duriani, săteni gălăgioşi şi coloraţi, tinere îmbrăcate de duminică ce mergeau la oraş, poate fi interesant… dar nu când eşti răpus de somn şi toate se derulează prin faţa ta printr-o ceaţă densă.

Continue reading Adevărul. Jungle Business.

Kota Bharu, pauza meritată

Adevărul e că nu avem o poveste pentru fiecare loc în care ne oprim. Spre exemplu, în Kota Bharu am stat o zi întreagă în hostel sub briza plăcută a aerului condiţionat, am dormit de amiază, fără să avem nici cea mai mică dorinţă de a bate străzile, a vedea templele sau moscheile. Se întâmplă, cine crede că e floare la ureche să călătoreşti se înşeală. Din când în când oboseşti, vrei să îţi treacă bătăturile de la picioare, nu mai vrei să te tot dai cu spay-uri contra ţânţarilor şi nici să te bată soarele în cap de dimineaţă până seara, pur şi simplu îţi doreşti să te linişteşti şi să leneveşti puţin.

Cerana Guesthouse ne-a oferit comfortul de care aveam nevoie: internet, apă caldă, aer condiţionat şi o baie decentă. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, nici în celelalte două zile petrecute aici nu am fost foarte activi.

Nu am fost la muzee, nu am fost la temple şi nici nu am descoperit nimic. În schimb ne-am dat hainele la spălat, ne-am tuns, am fost la mall şi am băut o bere în cartierul chinezesc.

Continue reading Kota Bharu, pauza meritată