Se făcea că eram în prima zi a aventurii noastre. Uşor stângaci dar veseli nevoie mare părăseam Christchurch-ul cu direcţia Kaikoura. Cerul era cam înnorat şi ploua mocăneşte pe alocuri, dar nu ne-am alarmat, aveam căsuţa noastră pe roţi şi nimic nu ne putea şterge zâmbetul de pe buze. Dacă ne-ai fi întrebat ne credeam regii şoselelor.
În aceeaşi seară, într-un camping pe marginea drumului, doi tineri români îmbrăcaţi cu trei rânduri de haine, băgaţi în saci de dormit şi acoperiţi cu o plapumă povesteau în mica lor rulotă:
- Crezi că mâine o să fie mai cald? Ce bine că ne-au dat ăştia radiatorul.
- Da’ e cam mic, nu prea face faţă.
- Tre’ să ne căutăm ceva haine de iarnă, că aşa nu se poate.
- 36 dolari pentru un powered site şi 5 pentru o oră de internet, da’ îs nebuni ?!… în Asia toţi ne dădeau netu gratis.
- Preţul civilizaţiei… concluzionează Laura mândră foc.
Îşi trag plapuma peste nas şi se pun la somn: Mâine trebuie să fie soare…
…Dar nu a fost. A fost în schimb ploaie, vânt şi… frig. La început ne spuneam că e trecător, mai apoi ne-am resemnat, ne-am cumpărat un rând de haine groase şi am apreciat orice apariţie cât de fugară a soarelui. Asta e primăvara în Noua Zeelandă.
Rămânând fideli stilului nostru de a călători, ne-am construit traseul din mers, în funcţie de vreme, timp şi distanţe. Am stat mai mult în campinguri administrate de stat (Department of Conservation), ceva mai rustice, dar amplasate în locuri deosebite şi, de ce să nu recunosc, ieftine.
De la focile cu blană din Kaikoura, am mers pe drumul şerpuit către Picnic Bay din Marlborough Sound, mutându-ne apoi calabalâcul în Parcul Naţional Nelson Lakes — Rotoiti.
La Picnic Bay am avut prima întâlnire cu o familie de weka, una din pasările „nezburăcioase” ale Noii Zeelande. Nu puteţi să vă imaginaţi entuziasmul ce m-a compleşit fiindcă, în ignoranţa mea, am crezut că este un kiwi extrem de prietenos.
Apoi ne-am continuat drumul pe coasta de vest, trecând prin Westport — un oraş încremenit în timp, dormind lângă lacul Kaniere, luând în chip păstrăvii din apa turcoaz a râului Hokitika, pescuind în lacurile Ianthe şi Moke de pe lângă Queenstown.
Şi că am zis de Moke… aţi văzut ce păstrăvi a prins Adi??!! Cred că dacă nu aş fi fost eu acolo să mă miorlăi că peştii suferă, ar fi căzut mult mai mulţi victime ale linguriţei fantastice. Bine, şi dacă nu ar fi fost Mr. Robert – rangerul – să îi spună lui Adi cum să îşi picteze linguriţa… Trebuia să-l fi văzut cu câtă mândrie întreba pescarii dacă au prins ceva după ce aflase „secretul” :P.
Şi dacă Adi a fost prins de goana după peşti, eu am savurat orice apariţie a vreunei vietăţi în preajma noastră, de la miei de pe dealuri la pinguinii de pe coastă.
Oare ce să vă mai povestesc?
