După 3 zile petrecute în Sa Pa am pornit spre Laos. Drumul se face din două bucăţi: prima zi călătoreşti din Sa Pa până în Dien Bien Phu, iar a doua zi dis de dimineaţă porneşti spre Muang Khua, Laos — 2 zile, 380 kilometri.
Copii conştiincioşi cum suntem, am încercat cu o zi înainte de plecare să ne interesăm de autobuz, ora de plecare, preţ. Fiindcă nu ne încredem în agenţiile de turism, am mers direct la sursă: ghişeul de bilete al autogării. „250.000 VND” ne spune funcţionarul autogării. Contrariaţi, refuzăm să plătim, toată informaţia adunată de pe net spune clar: 140.000. Hotărâm ca a doua zi să suim în bus şi să plătim suma corectă şoferului.
Dimineaţa la 7 eram în faţa autogării, unde am tot stat până pe la 9, când şi-a făcut apariţia micul autobuz. Alături de noi, un tip cu bicicleta încărcată de rucsaci. Ne ridicăm paporniţele pe maşină şi ne luăm în primire locurile. După încă 5 minute urcă două franţuzoaice isterizate, gesticulând nervoase către agentul de turism ce le însoţea: „Pentru asta ţi-am plătit 12 dolari? Uită-te ce e aici!”. După o întreagă reprezentaţie până la urmă cedează şi se aşează bosumflate. Autobuzul porneşte cârâit şi la drum cu noi…
Încă jumătate de oră de mers şi ne oprim în plină pustietate, soferul colectează banii. Hmm, la naiba, poate nu e cel mai bun loc pentru negociere. Asta e, vremea e frumoasă, poate e rost de o plimbare. E rândul meu aşa că scot şomoltocul de bani pregătit de cu seară şi i-l întind. Nu e bine. „500!” „No, no, zic eu zâmbind, this is turist price!”. „500, you have big bags” insistă şoferul şi cere chitanţele canadienilor din spate ca să ne lămurim. Franţuzoaicele scot şi ele chitanţele dornice să ne ajute: „250 de persoană”. Le ignor, fixându-mi ochii spre şofer: „OK, 300 and a little something for you”. Franţuzoaicele îmi flutură chitanţa lor: Le arunc un „ăla e preţ de agenţie”, ca să le închid gura. Tipul cu bicicleta prezintă şi chitanţa lui, şoferul mi le întinde pe toate în faţă. Micuţul localnic de lângă mine ridică două degete şi face semn spre el. OK, am înţeles, el a plătit 200. Îi întind şoferului 400.000 VND. Se uită la mine cu o figură serioasă. „Na, dă-ne jos dacă nu e bine” îmi zic în gând. Îmi ia banii şi zâmbeşte. Pe franţuzoaice le mănâncă acum să afle cât am dat. Nu le-ar tăcea gura o clipă… Pornim iar la drum. Victorie!
Timp de 8 ore ne chinuim pe scaunele înguste cu picioarele strangulate printre saci şi cutii. Din loc în loc oprim şi şoferul descarcă din bagaje. Sinceră să fiu nu am crezut vreodată că pot fi atât de multe lucruri puse în şi pe o maşină.
Într-una din pauze ajungem să împărţim un snack cu tipul cu bicicleta. Încercăm să pornim o poveste, dar ne explică rapid că nu vorbeşte engleză. „No English, no Chinese, no Vietnamese. Hangul! South Korea!” şi râde cu toată faţa. „Aaaaa” facem noi uşori blocaţi. Zâmbim. O dăm pe semne: „Bicycle?”, „Yes, yes. Solo rider. Tibet, China, Vietnam, Laos… Mekong… Ho Chi Min” şi face semnul unui avion ce decolează. Oooook. Ne arată tagul agăţat de geanta foto: Han Jo. Ahaaa… numele lui. „Laura, Adrian” răspundem şi noi prompţi gesticulând.
Pe noapte am ajuns şi în Dien Bien Phu. Până ne-am dat jos bagajele mai eram doar noi şi domnul Han în autogară. După încă un schimb de replici monosilabice şi multe mişcări de braţe, am concluzionat că toţi trei urmează să luăm acelaşi bus spre Laos aşa că am pornit să căutăm cazare.
Nu ştim sigur cum s-a întâmplat dar seara aceea a fost începutul unei frumoase călătorii de 6 zile în care Mr. Han nu a mai fost „solo rider”, iar noi nu am mai fost doar doi. Ci chiar patru :). Taichi, copiluţul japonez, ni s-a alăturat a doua zi dimineaţă.
Şi uite aşa, prin nu ştiu ce minune, eram o gaşcă. Una destul de exotică, atât pentru străini, localnicii dar şi pentru noi.
Drumul lung şi prăfuit, aşteptatul la graniţă, târguitul cu luntraşii în Muang Khua, schimbatul banilor toate au trecut pe lângă noi altfel. În schimb au rămas poveştile lungi (căci domnul Han e mare povestitor — fie chiar dacă doar în limba lui natală), masa copioasă pregătită în gamelă, plimbările prin Luang Prabang şi căldura sufletească.
Dacă koreana noastră nu dă greş ne vom reîntâlni cu domnul Han în România. Planul lui e să pornească spre Paris în Aprilie 2012. Bineînţeles, pe bicicletă.