Cu și despre noi

Ce face Adi?

Adi se relaxeză. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Laura spune că nu e serios şi că fără o planificare riguroasă ajung să piardă timp şi bani.

  • citeşte. Caută un balansoar sau o canapea comodă şi se cufundă în lectură. Dacă nu are o carte, face el cumva de intră pe internet şi mai citeşte un pic
  • testează bucătăria locală. Fie el restaurant, sau stand pe marginea drumului, nimic nu trebuie să treacă neîncercat
  • zâmbeşte mai mult decât l-am văzut vreodată
  • se distrează pe seama mea şi a micilor mele revolte
  • încearcă să negocieze tot timpul şi e mândru foc când obţine un discount cât de mic
  • când vede o cofetărie e musai să intre şi să încerce o prăjitură
  • editează cu dedicaţie articolele de pe site şi traduce în engleză când îşi aduce aminte (cam rar în ultima vreme)
  • bea cafea (s-a îndrăgostit pur şi simplu de cafeaua indoneziană)
Ce face Laura?

Laura se stresează. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Adi spune că are o deformare profesională, că trebuie să ştie tot timpul care e următorul pas şi să analizeze toate posibilităţile.

  • testează bucatăria locală după ce a fost verificată de Adi
  • mângâie toate mâţele ce îi ies în cale şi le vorbeşte în dulcele grai bucovinean
  • citeşte o parte din cărţile lui Adi
  • încearcă să vorbească indoneziană deşi ştie doar sedikit (puţină)
  • când vede un şobolan strigă Ratatooouuuiillleee!
  • se strâmbă de fiecare dată când vede un indian scuipând cu patos
  • uneori crede că a slăbit… alte ori că s-a îngrăsat; Adi zâmbeşte aprobator în ambele cazuri
  • scrie vederi şi poveşti pentru cei de acasă
  • bea cafea (de orice fel, nu face atâtea nazuri ca şi Adi)

Împreună bat drumuri, cunosc oameni, râd, povestesc, se mai ceartă, fac planuri şi au tot soiul de mici revelaţii legate de serviciu, prieteni, ţară şi culturi.

Cu și despre oameni

Povestea noastră e şi povestea lor. Nu ar fi existat nimic din tot ce scriem aici dacă nu ar fi fost un Răzvan să ne întărâte, un Soki să ne încurajeze, un Gavin să ne motiveze sau un Alex să ne citească. La fiecare pas, cineva ne veghează :).

Totul e cu şi despre oameni de fapt şi de drept.

Dacă Jana nu ne-ar fi zărit la intrarea templului Borobudur, nu am fi petrecut următoarele zile bătând alături de ei străzile Yogyakartei, dacă taximetristul ne-ar fi dus la piaţa de păsări (aşa cum ne înţeleseserăm) nu am fi văzut ruinele oraşului, dacă italianul zurliu de la pensiune nu ne-ar fi spus de karaoke nu am fi ştiut că stăm în cartierul roşu, dacă localnicul din faţa palatului nu ne-ar fi agăţat să ne spună despre batik-uri, nu am fi trăit pe pielea noastră una din cele mai populare „păcăleli” locale. Are rost să continui?

Are, fiindcă fără doar şi poate ei sunt povestea noastră.

Yogyakarta am descoperit-o alături de Jana şi Erol; cu ei am fost pe zidurile vechi ale oraşului, cu ei am văzut puii de găină portocalii, am mâncat cobra la grătar şi ne-am umplut de praf pe străzile din Kota Gede. Ne-au povestit despre India… le-am povestit despre România, despre planuri, vise şi realităţi.

Icha şi Dea ne-au salvat din mâinile taximetriştilor din Surabaya ca mai apoi Ganda şi Regita să ne ajute să vedem oraşul prin ochii lor.

Pe Zack, vechiul prieten de pe Pulau Kapas, l-am regăsit în Melacca, la fix cât să putem depăna poveşti în barul cu muzică raggae de pe marginea râului.

Şi sunt mulţi alţii care ne scriu povestea: tipul din Sumenep ce a vrut să pornim un business împreună pe insulă; cel din Yogia care, inspirat de idea lui Adi, a creat un nou tur pentru străini; precupeaţa ce nu a vrut să lase din preţul durianului; poliţistul de la aeroportul din Singapore care vroia să ştie ce caută cuţitul în bagajul de mână; domnişoara de la farmacia din mall care a făcut ochii mari când i-am cerut soluţie împotriva păduchilor… :).

Zâmbim când ne amintim şi le mulţumim.

Povești cu vulcani II

De Gavin şi Phun ne-am despărţit în Probolinggo după o scurtă plimbare cu autobuzul (5 ore).

Cu Janna şi Erol am petrecut 4 ore de neuitat pe marginea drumului, în praful după-amiezii, aşteptând după un microbuz care nu mai pleca. Grupului vesel li s-au alăturat doi studenţi veseli, indonezieni — Agus şi Cipto, care au ajuns să fie translatorii disputei între soferi şi noi.

Ca să mă fac înţeleasă, planul nostru iniţial era următorul: părăsim Banyuwangi dimineaţa, ajungem în Probolinggo pe la 12—13, luăm un minivan până în Cemoro Lawang, pe la 13—14 suntem deja cazaţi, dăm o fugă până la crater să vedem cum stă treaba, dormim liniştiţi; iar a doua zi analizăm la pas craterul, vulcanii, cenuşa şi ce o mai fi pe acolo. Abia ziua următoare ne trezim cu noaptea în cap să vedem răsăritul şi… plecăm.

Şi cam asta a ieşit:

i) Părăsit Banyuwangi dimineaţa – totul ok.

ii) Ajuns în Probolinggo la 1 pm – planul funcţionează.

iii) Părăsit autogara în căutarea microbuzelor spre Bromo (Cemoro Lawang). Un bătrânel uscăţiv şi sprinten ne agaţă din drum, înşfacă un rucsac şi porneşte grăbit spre un şir de microbuze: „Bromo? OK. Microbuzul pleacă imediat”. Bagajele noastre ajung aproape instant pe acoperişul maşinii, iar în timp ce sunt legate fedeleş, abia apucăm să întrebăm de preţul biletului. Acelaşi bătrânel ne spune: „25,000 rupiah. Sunt musulman, nu mint.” şi zâmbeşte arătându-ne cei doi dinţi încă ancoraţi în gingii. Şoferul ne pofteşte să ne aşezăm… trebuie să mai aşteptăm muşterii. Nimic nu părea suspect, iar noi eram deja învăţaţi cu aşteptatul. Ne conformăm, căutăm un loc la umbră, Adi îşi cumpără fructe… şi punem la punct excursia pentru după-amiază. Cemoro Lawang e la doi paşi de crater, câteva ore ne sunt suficiente să inspectăm zona şi poate să prindem chiar şi un apus de soare.

Continue reading Povești cu vulcani II

Povești cu vulcani I

Îmi scrie mama într-un email: „În concluzie cred că e cazul să veniţi cât mai repede acasă să-i daţi educaţia necesară (n.r. lui Igor) fiindcă puţin sulf a mai ramas şi în Călimani, nu trebuie să colindaţi lumea largă.

În legătură cu Igor s-ar putea să aibă dreptate, dar sulful e altă poveste… care sună cam aşa:

Bali Denpasar – Ubung bus terminal, 10/09/11 – 9 a.m.

Laura şi Adi se învârt prin autogară după un autobuz spre Gilimanuk. Ca şi în alte dăţi busul îi găseşte pe ei, şi nu invers. Autobuzul este echipat cu un sistem de frânare autentic — o bucată de lemn în care este înfiptă o bară de fier forjat ce facilitează manevrarea. Adi şi Laura au un sentiment de deja-vu şi găsesc mediul mai familiar decât se aşteptau.

Gilimanuk – Bus terminal, 10/09/11 – 1 p.m.

Eroii noştri coboară uşor înţepeniţi din autobuz. Alături de noii lor prieteni – Gavin şi Phun – se îndreaptă spre port pentru a lua feribotul spre Java. Grupul se rupe când tânarul Adrian realizează că a văzut durian pe marginea drumului şi trebuie să îl aibă. Prietenii îşi continuă drumul, Adrian dispare hipnotizat, iar Laura rămâne în mijlocul drumului călare pe bagaje… aşteptând.

Continue reading Povești cu vulcani I

Sumatra. Frumusețe neprihănită

Fără exagerare Sumatra a avut cel mai mare impact asupra noastră de când suntem pe drum. E sălbatică, e rurală, e colorată, e vie până la cel mai mic fir de praf. Mă sperie ca să mă încânte mai apoi… şi nu am văzut decât frânturi.

Ne-am început călătoria din nordul Sumatrei şi am continuat-o încet spre sud. Şi când spun încet e la propriu, transportul e „magic” şi de fiecare dată când ne-am suit într-un autobus, becak sau minibus ne-am întrebat dacă o să ne şi dăm jos întregi. Atâţia „Doamne ajută!” câţi am spus aici nu am zis în toată viaţa :).

Nici nu ştiu cu ce să încep… sunt atât de multe de povestit şi parcă totul merită menţionat.

Am intrat în Indonezia prin cel mai nordic aeroport (Banda Aceh) şi nu am poposit aici decât să luăm feribotul spre Pulau Weh. Dupa cinci zile de leneveală la soare şi în hamac ne-am pornit spre sudul Sumatrei.

Din 11 zile, 5 le-am petrecut pe drum, prin autogări, autobuze, minivanuri, becakuri, îngrămădiţi printre localnici şi paporniţe. Probabil că în mod normal ne-ar fi trebuit doar 3 zile, dar sfârşitul Ramadanului, Lebaranul şi începutul şcolii au pipărat un pic excursia noastră. Feriboturile circulau dupa un orar adhoc sau nu circulau defel, autobuze de noapte doar către Medan, microbuzele se umpleau instant, taxiuri nu găseai nicăieri… iar drumurile sunt atât de puşcate încât durează o veşnicie şi un pic să ajungi dintr-un loc în altul.

Continue reading Sumatra. Frumusețe neprihănită

Deliciosul Penang

Imediat după ce ne-am cazat la Star Lodge în Georgetown, Adi mă întreabă: „Ce o să facem noi aici 4 zile?!?!”. Am ridicat din umeri neajutorată şi i-am zis: „Găsim noi ceva de făcut…”. Şi aşa a fost.

Principala noastră îndeletnicire a fost degustatul şi fără modestie trebuie să spunem că ne-am descurcat de minune.

Penangul e renumit pentru divesitatea culinară, aşa că cele 5 zile (zborul spre Sumatra s-a amânat cu o zi) petrecute aici au fost 90% turism culinar. Şi ce bun a fost…

În fiecare dimineaţă ne-am băut cafeaua la Toh Soon Cafe şi am mâncat cele mai delicioase toasturi cu unt şi kaya (gem de cocos) de până acum. Tot la ei am testat şi „nasi lemak” — poate nu foarte estetic, dar cu siguranţă delicios. Împăturit într-o frunză de banan este un bulgăre de orez fiert în lapte de cocos peste care se pune puţin sos iute (sambal), ou, peşte şi alune prăjite.

Cred că zilele astea ne-am luat revanşa pentru tot „nasi goreng”-ul (orez prăjit) mâncat în Malaezia. Deşi suntem acum două butoiaşe ambulante, nu ne pare rău deloc, afişăm chiar un zâmbet împlinit pe faţă.

Continue reading Deliciosul Penang

Cameron Highlands

Cameron Highlands — 1.200m altitudine, 21°, ploaie şi muuuult ceai.

Am stat şase zile în Cameron Highlands dar privind înapoi cred că trei ar fi fost suficiente.

În prima zi eram absolut încântaţi de schimbarea de climă. Dimineaţa când am deschis geamul am simţit cum intră aerul rece şi plăcut în cameră, seara am luat polarele pe noi să ne ţină de cald, am mers prin pădure ţopăind veseli… Eram numai un hihihi şi un hahaha în timp ce urcam în pas vioi către prima plantaţie, încăntaţi că eram singurii turişti ce mergeau pe jos printre dealurile cu ceai. Când ne felicitam mai cu foc pentru performanţa noastră, fiind aproape ajunşi la fabrica de ceai, în spatele nostru zărim doi tineri blonzi şi supli ce alergau în pas lejer de gazelă. Ne-am desumflat, trebuiau să ne fure gloria… Oricum, ne-a trecut repede supărarea, după ce am mai declanşat aparatul foto de câteva ori. Pe după-amiază a plouat un pic, nu ne-a deranjat… era răcoare.

A doua zi parcă ni s-a părut nouă că hainele au strâns umezeală, dar nu am pus mare preţ pe asta şi am plecat să vedem ce mai este în zonă. Aşa că am pierdut vremea pe dealuri, pe la ferme de căpşuni, fluturi, cactuşi şi dughenele cu legume de pe marginea drumului. Am mai adăugat încă vreo 15 km de mers pe jos la palmaresul nostru şi am concluzionat că suntem adevăraţi temerari :). Pe după-amiază a plouat un pic, ar fi putut să nu plouă, da’ na…

Continue reading Cameron Highlands

Adevărul. Jungle Business.

De data asta chiar îl pârăsc pe Adi. Nu se mai poate… Nu de alta, dar dacă o să se uite cineva vreodată la ce traseu am putut avea noi prin Malaezia o să se crucească. De ce am făcut noi toată coasta de est din sud până în nord ca apoi să coborâm până în mijlocul ţării şi după aceea să urcăm iar? Pentru că ADI a vrut să meargă cu „trenul junglei” din nord spre sud şi asta fiindcă prinzi mai multe ore de lumină… şi în principiu vezi mai multe. Ia să îl întrebaţi pe Adi câte a văzut!

Nada. Niente. Zero. Zilch.

Se pare că trezitul la trei dimineaţa nu îl coafează, aşa că a recuperat orele de somn pe una din banchete în timp ce trenul îl plimba printre stânci şi liene, leganându-l uşor.

Recunosc, şi eu am mai aţipit… dar uşoara paranoia legată de siguranţa bagajelor m-a ţinut trează aproape tot drumul. Ţin să menţionez că nici un moment nu au fost ameninţate, dar na… nu te pui cu piticii.

Dacă a meritat mersul cu trenul? 🙂 Pentru noi, nu foarte tare. Dacă îl recomandăm?… doar dacă e lumea în pană de idei. Într-adevăr, alături de noi au călătorit precupeţe cu duriani, săteni gălăgioşi şi coloraţi, tinere îmbrăcate de duminică ce mergeau la oraş, poate fi interesant… dar nu când eşti răpus de somn şi toate se derulează prin faţa ta printr-o ceaţă densă.

Continue reading Adevărul. Jungle Business.

Kota Bharu, pauza meritată

Adevărul e că nu avem o poveste pentru fiecare loc în care ne oprim. Spre exemplu, în Kota Bharu am stat o zi întreagă în hostel sub briza plăcută a aerului condiţionat, am dormit de amiază, fără să avem nici cea mai mică dorinţă de a bate străzile, a vedea templele sau moscheile. Se întâmplă, cine crede că e floare la ureche să călătoreşti se înşeală. Din când în când oboseşti, vrei să îţi treacă bătăturile de la picioare, nu mai vrei să te tot dai cu spay-uri contra ţânţarilor şi nici să te bată soarele în cap de dimineaţă până seara, pur şi simplu îţi doreşti să te linişteşti şi să leneveşti puţin.

Cerana Guesthouse ne-a oferit comfortul de care aveam nevoie: internet, apă caldă, aer condiţionat şi o baie decentă. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, nici în celelalte două zile petrecute aici nu am fost foarte activi.

Nu am fost la muzee, nu am fost la temple şi nici nu am descoperit nimic. În schimb ne-am dat hainele la spălat, ne-am tuns, am fost la mall şi am băut o bere în cartierul chinezesc.

Continue reading Kota Bharu, pauza meritată

Kuala Terengannu

Când ne găndim la Kuala Terengganu trei lucruri ne vin în minte: Mr. Derick, Awi’s Yellow House şi drumul pâna la Moscheea de Cristal.

Să le iau pe rând. Mr. Derick e un chinez amabil şi săritor pe care l-am cunoscut în timp ce căutam microbusul care să ne ducă pe insula Duyong unde se găsea cazarea noastră. După un scurt dialog, s-a oferit să ne ducă cu maşina personală până la destinaţie, lucru care pentru noi a fost mană cerească.

Awi’s Yellow House este locul unde am stat două nopţi. Două lucruri sunt speciale la el: căsuţele şi Tony. Căsuţele sunt extrem de rustice, construite pe piloni deasupra râului, au duşul sub cerul liber iar WC-ul este o simplă gaură în podea cu vedere în râu. Căsuţa noastră a venit cu un plus, niste ferigi frumoase crescute direct printre scândurile băii. Tony este unul din locatarii permanenţi ai complexului. Faptul că de la prima întâlnire, ne-a întrebat de şase ori pe fiecare cum ne cheamă şi de unde venim, ne-a înspăimântat un pic şi am bătut rapid în retragere. Tony nu e violent, dar trecutul credem noi destul de zbuciumat, a pus o amprentă puternică asupra psihicului şi fizicului său. Un lucru trebuie să recunosc, umorul său englezesc nu pare să fie deloc afectat.

Continue reading Kuala Terengannu