Category: Capitolul II

O scurtă escapadă dincolo de Ecuator şi revenirea în Asia de SE.

Cu și despre noi

Ce face Adi?

Adi se relaxeză. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Laura spune că nu e serios şi că fără o planificare riguroasă ajung să piardă timp şi bani.

  • citeşte. Caută un balansoar sau o canapea comodă şi se cufundă în lectură. Dacă nu are o carte, face el cumva de intră pe internet şi mai citeşte un pic
  • testează bucătăria locală. Fie el restaurant, sau stand pe marginea drumului, nimic nu trebuie să treacă neîncercat
  • zâmbeşte mai mult decât l-am văzut vreodată
  • se distrează pe seama mea şi a micilor mele revolte
  • încearcă să negocieze tot timpul şi e mândru foc când obţine un discount cât de mic
  • când vede o cofetărie e musai să intre şi să încerce o prăjitură
  • editează cu dedicaţie articolele de pe site şi traduce în engleză când îşi aduce aminte (cam rar în ultima vreme)
  • bea cafea (s-a îndrăgostit pur şi simplu de cafeaua indoneziană)
Ce face Laura?

Laura se stresează. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Adi spune că are o deformare profesională, că trebuie să ştie tot timpul care e următorul pas şi să analizeze toate posibilităţile.

  • testează bucatăria locală după ce a fost verificată de Adi
  • mângâie toate mâţele ce îi ies în cale şi le vorbeşte în dulcele grai bucovinean
  • citeşte o parte din cărţile lui Adi
  • încearcă să vorbească indoneziană deşi ştie doar sedikit (puţină)
  • când vede un şobolan strigă Ratatooouuuiillleee!
  • se strâmbă de fiecare dată când vede un indian scuipând cu patos
  • uneori crede că a slăbit… alte ori că s-a îngrăsat; Adi zâmbeşte aprobator în ambele cazuri
  • scrie vederi şi poveşti pentru cei de acasă
  • bea cafea (de orice fel, nu face atâtea nazuri ca şi Adi)

Împreună bat drumuri, cunosc oameni, râd, povestesc, se mai ceartă, fac planuri şi au tot soiul de mici revelaţii legate de serviciu, prieteni, ţară şi culturi.

Cu și despre oameni

Povestea noastră e şi povestea lor. Nu ar fi existat nimic din tot ce scriem aici dacă nu ar fi fost un Răzvan să ne întărâte, un Soki să ne încurajeze, un Gavin să ne motiveze sau un Alex să ne citească. La fiecare pas, cineva ne veghează :).

Totul e cu şi despre oameni de fapt şi de drept.

Dacă Jana nu ne-ar fi zărit la intrarea templului Borobudur, nu am fi petrecut următoarele zile bătând alături de ei străzile Yogyakartei, dacă taximetristul ne-ar fi dus la piaţa de păsări (aşa cum ne înţeleseserăm) nu am fi văzut ruinele oraşului, dacă italianul zurliu de la pensiune nu ne-ar fi spus de karaoke nu am fi ştiut că stăm în cartierul roşu, dacă localnicul din faţa palatului nu ne-ar fi agăţat să ne spună despre batik-uri, nu am fi trăit pe pielea noastră una din cele mai populare „păcăleli” locale. Are rost să continui?

Are, fiindcă fără doar şi poate ei sunt povestea noastră.

Yogyakarta am descoperit-o alături de Jana şi Erol; cu ei am fost pe zidurile vechi ale oraşului, cu ei am văzut puii de găină portocalii, am mâncat cobra la grătar şi ne-am umplut de praf pe străzile din Kota Gede. Ne-au povestit despre India… le-am povestit despre România, despre planuri, vise şi realităţi.

Icha şi Dea ne-au salvat din mâinile taximetriştilor din Surabaya ca mai apoi Ganda şi Regita să ne ajute să vedem oraşul prin ochii lor.

Pe Zack, vechiul prieten de pe Pulau Kapas, l-am regăsit în Melacca, la fix cât să putem depăna poveşti în barul cu muzică raggae de pe marginea râului.

Şi sunt mulţi alţii care ne scriu povestea: tipul din Sumenep ce a vrut să pornim un business împreună pe insulă; cel din Yogia care, inspirat de idea lui Adi, a creat un nou tur pentru străini; precupeaţa ce nu a vrut să lase din preţul durianului; poliţistul de la aeroportul din Singapore care vroia să ştie ce caută cuţitul în bagajul de mână; domnişoara de la farmacia din mall care a făcut ochii mari când i-am cerut soluţie împotriva păduchilor… :).

Zâmbim când ne amintim şi le mulţumim.

Povești cu vulcani II

De Gavin şi Phun ne-am despărţit în Probolinggo după o scurtă plimbare cu autobuzul (5 ore).

Cu Janna şi Erol am petrecut 4 ore de neuitat pe marginea drumului, în praful după-amiezii, aşteptând după un microbuz care nu mai pleca. Grupului vesel li s-au alăturat doi studenţi veseli, indonezieni — Agus şi Cipto, care au ajuns să fie translatorii disputei între soferi şi noi.

Ca să mă fac înţeleasă, planul nostru iniţial era următorul: părăsim Banyuwangi dimineaţa, ajungem în Probolinggo pe la 12—13, luăm un minivan până în Cemoro Lawang, pe la 13—14 suntem deja cazaţi, dăm o fugă până la crater să vedem cum stă treaba, dormim liniştiţi; iar a doua zi analizăm la pas craterul, vulcanii, cenuşa şi ce o mai fi pe acolo. Abia ziua următoare ne trezim cu noaptea în cap să vedem răsăritul şi… plecăm.

Şi cam asta a ieşit:

i) Părăsit Banyuwangi dimineaţa – totul ok.

ii) Ajuns în Probolinggo la 1 pm – planul funcţionează.

iii) Părăsit autogara în căutarea microbuzelor spre Bromo (Cemoro Lawang). Un bătrânel uscăţiv şi sprinten ne agaţă din drum, înşfacă un rucsac şi porneşte grăbit spre un şir de microbuze: „Bromo? OK. Microbuzul pleacă imediat”. Bagajele noastre ajung aproape instant pe acoperişul maşinii, iar în timp ce sunt legate fedeleş, abia apucăm să întrebăm de preţul biletului. Acelaşi bătrânel ne spune: „25,000 rupiah. Sunt musulman, nu mint.” şi zâmbeşte arătându-ne cei doi dinţi încă ancoraţi în gingii. Şoferul ne pofteşte să ne aşezăm… trebuie să mai aşteptăm muşterii. Nimic nu părea suspect, iar noi eram deja învăţaţi cu aşteptatul. Ne conformăm, căutăm un loc la umbră, Adi îşi cumpără fructe… şi punem la punct excursia pentru după-amiază. Cemoro Lawang e la doi paşi de crater, câteva ore ne sunt suficiente să inspectăm zona şi poate să prindem chiar şi un apus de soare.

Continue reading Povești cu vulcani II

Povești cu vulcani I

Îmi scrie mama într-un email: „În concluzie cred că e cazul să veniţi cât mai repede acasă să-i daţi educaţia necesară (n.r. lui Igor) fiindcă puţin sulf a mai ramas şi în Călimani, nu trebuie să colindaţi lumea largă.”

În legătură cu Igor s-ar putea să aibă dreptate, dar sulful e altă poveste… care sună cam aşa:

Bali Denpasar – Ubung bus terminal, 10/09/11 – 9 a.m.

Laura şi Adi se învârt prin autogară după un autobuz spre Gilimanuk. Ca şi în alte dăţi busul îi găseşte pe ei, şi nu invers. Autobuzul este echipat cu un sistem de frânare autentic — o bucată de lemn în care este înfiptă o bară de fier forjat ce facilitează manevrarea. Adi şi Laura au un sentiment de deja-vu şi găsesc mediul mai familiar decât se aşteptau.

Gilimanuk – Bus terminal, 10/09/11 – 1 p.m.

Eroii noştri coboară uşor înţepeniţi din autobuz. Alături de noii lor prieteni – Gavin şi Phun – se îndreaptă spre port pentru a lua feribotul spre Java. Grupul se rupe când tânarul Adrian realizează că a văzut durian pe marginea drumului şi trebuie să îl aibă. Prietenii îşi continuă drumul, Adrian dispare hipnotizat, iar Laura rămâne în mijlocul drumului călare pe bagaje… aşteptând.

Continue reading Povești cu vulcani I

Sumatra. Frumusețe neprihănită

Fără exagerare Sumatra a avut cel mai mare impact asupra noastră de când suntem pe drum. E sălbatică, e rurală, e colorată, e vie până la cel mai mic fir de praf. Mă sperie ca să mă încânte mai apoi… şi nu am văzut decât frânturi.

Ne-am început călătoria din nordul Sumatrei şi am continuat-o încet spre sud. Şi când spun încet e la propriu, transportul e „magic” şi de fiecare dată când ne-am suit într-un autobus, becak sau minibus ne-am întrebat dacă o să ne şi dăm jos întregi. Atâţia „Doamne ajută!” câţi am spus aici nu am zis în toată viaţa :).

Nici nu ştiu cu ce să încep… sunt atât de multe de povestit şi parcă totul merită menţionat.

Am intrat în Indonezia prin cel mai nordic aeroport (Banda Aceh) şi nu am poposit aici decât să luăm feribotul spre Pulau Weh. Dupa cinci zile de leneveală la soare şi în hamac ne-am pornit spre sudul Sumatrei.

Din 11 zile, 5 le-am petrecut pe drum, prin autogări, autobuze, minivanuri, becakuri, îngrămădiţi printre localnici şi paporniţe. Probabil că în mod normal ne-ar fi trebuit doar 3 zile, dar sfârşitul Ramadanului, Lebaranul şi începutul şcolii au pipărat un pic excursia noastră. Feriboturile circulau dupa un orar adhoc sau nu circulau defel, autobuze de noapte doar către Medan, microbuzele se umpleau instant, taxiuri nu găseai nicăieri… iar drumurile sunt atât de puşcate încât durează o veşnicie şi un pic să ajungi dintr-un loc în altul.

Continue reading Sumatra. Frumusețe neprihănită