Suntem înapoi în Thailanda, e ultima sută de metri înainte de a ne întoarce acasă la colaci şi sărmăluţe.
De vreo săptămână ne învârtim prin nord, în căutarea triburilor şi a unui bungalow unde să putem lenevi încă un pic la soare. Etnici am găsit, căsuţă mai puţin. Trebuie să recunosc, m-am plâns eu că în Vietnam trebuie să tot „lupţi”, că e mult turism şi prea puţină autenticitate, dar un lucru cu siguranţă îl regret acum: cazările. Poate nu ne învârtim pe unde trebuie, poate că e sezon, dar nu găsim nimic decent sub 600 THB, în timp ce la vecinii vietnamezi cu banii ăştia eram regi.
Eh, trecem şi peste asta. Măcar de ar fi soare… de vreo două zile ne tot loveşte cu ploaie şi ceaţă, parcă să ne pregătească pentru vremea de acasă.
Foarte multe nu avem de povestit. În Luang Prabang am vizitat o mulţime de temple şi ne-am mirat de contrastul dintre oraş şi restul ţării. Străzi curate, restaurante cu terase cochete, ATM-uri la fiecare colţ şi un mare târg de suveniruri în fiecare seară.
După patru zile, am decis să nu mai coborâm spre Vang Vieng şi Vientiane ci să mergem în nord în speranţa că vom găsi un loc mai liniştit. Am ales Luang Nam Tha, promovat ca fiind în sânul comunităţilor etnice ce trăiesc în zonă. Ne-am găsit un superb bungalow la marginea satului cu doar $6. Alături de Shaz am făcut o tură cu bicicletele prin satele din jur, punctul culminant al acesteia fiind când un localnic hmong ne-a invitat să îi vedem prietenii cum fumează opium. Din păcate sau fericire, nu ne-am dus 🙂 — mai fricoasă din fire şi capabilă să construiesc scenarii cu viteza luminii când vine vorba de siguranţa mea i-am convins pe băieţi că e timpul să ne retragem. Poveştile despre „Golden Triangle” nu sunt poveşti!
Cu imaginea civilizatei Thailande în minte şi a localnicilor prietenoşi, l-am bătut pe Adi la cap să trecem graniţa. Primul 7/eleven! The joy!
Chiang Rai. Căutăm cazare. Adi: „Laura, de ce am plecat din Laos?!?!” Pentru aceaşi $6 aici ne permitem o cameră sumbră într-un hostel lăturalnic, nici măcar internetul nu merge bine. Înghit în sec şi glumesc: „Măcar avem 7/eleven”.
Ziua următoare ne-o petrecem pe şaua unei motociclete, plimbându-ne de la un templu la altul. Aflu că în partea de nord a oraşului există „Templul Negru” — Banduum Museum. Un ansamblu de clădiri în care sunt prezentate operele de artă ale artistului Thawan Duchanee. Adi este încântat, se mai îmbunează. Mergem şi la renumitul Templu Alb — Wat Rong Khun, declanşăm aparatele de câteva zeci de ori înainte de a ne declara mulţumiţi. E superb! Găsim un khao soy genial în apropierea guesthouse-ului, seara dăm o tură pe la piaţa de noapte şi concluzionăm că vrem mai multă natură. Plecăm spre nord cu un mic pitstop: Mae Sai.
Mae Sai e cunoscut ca fiind punct de frontieră cu Myanmar, nimic care să te reţină prea multă vreme, poate doar căsuţele de la MaeSai Guesthouse şi vizita de o zi la vecinii birmanezi.
A urmat Doi Mae Salong, o plimbare pe coclauri prin ceaţa de dimineaţă şi acum Tha Ton.
Să fie oare faptul că se apropie sfârşitul excursiei care ne face să nu mai fim atât de entuziaşti ca la început sau dorul de casă… sau poate doar avem nevoie de puţină odihnă (acasă).
